halat — găsise undeva unul gri, de laborant — și țipă din nou: „Harri Haritonovici, când va fi executată, în sfârșit, comanda pentru sistemul de traductori?” „Iertați-mă, îi spun, Valentin Vasilievici, dar v-am explicat totul adineauri!” și încerc să-i vorbesc din nou despre tranzistori și montaj. Dar el mă întrerupe, ca și prima oară: „Nu puteți s-o executați în termen, nu trebuie să vă angajați”… Și din nou despre raport, elevi, cheltuieli de regie… Hilobok își apropie obrazul de cel al anchetatorului. Pe scurt, mi-a spus aceleași lucruri ca și cu cinci minute mai înainte, cu aceleași cuvinte! Vă puteți închipui una ca asta?

— Interesant, și anchetatorul dădu din cap.

— Și n-a fost singura scrânteală a lui Krivoșein. Ba a uitat să închidă apa și peste noapte s-a inundat tot etajul de sub laborator. Ba — mi s-a plâns într-o zi îngrijitorul — a făcut cu benzi perforate un foc uriaș în parc. Așa că… Docentul își strânse semnificativ buzele pline și roșii, umbrite de mustață — putea să se întâmple orice. Și de ce toate astea? Voia să se evidențieze și muncea peste măsură. La orice oră plecam de la institut, în clădirea lui ferestrele tot mai erau luminate. La noi la institut mulți glumeau: chipurile Krivoșein nu vrea să pregătească o disertație, ci să facă de-a dreptul o descoperire… Uite că a descoperit… de nu mai știi cum s-o descurci.

— E clar. Anchetatorul se uită din nou pieziș la hârtiuța lui. Ați amintit că Krivoșein era în relații apropiate cu o femeie. O cunoașteți?

— Pe Elena Ivanovna Kolomieț? Cum să nu! Asemenea femei, cum să vă spun, nu sunt prea multe la noi în oraș. E cu totul deosebită, elegantă, drăguță, într-un cuvânt, foarte… așa… și Harri Haritonovici completă admirația sa față de Elena Ivanovna — de neexprimat în cuvinte — printr-o mișcare plină de tâlc a mâinilor și un plescăit din buze. Ochii săi căprui începură să lucească. Totdeauna m-am mirat, ca și toți ceilalți, de altfel. Ce o fi găsit la el? Pentru că Krivoșein — desigur „de mortuis aut bene, aut nihil”, dar de ce s-o ascundem? — ați văzut și dumneavoastră cum arăta. Nu știa nici să se îmbrace cum trebuie, mai și șchiopăta puțin… Dânsa venea pe la el. Casele noastre din cartierul academicienilor sunt una lângă alta, așa că am văzut totul. Dar în ultimul timp parcă n-am mai zărit-o. Probabil că s-au despărțit, ca două corăbii pe mare, ha-ha! Credeți că și dânsa este amestecată?

— Deocamdată, nu cred nimic și nu bănuiesc pe nimeni, Harri Haritonovici, ci caut doar să lămuresc lucrurile. Onisimov se ridică vădit ușurat. Eh, apoi eu vă mulțumesc. Sper că nu e nevoie să vă atrag atenția că cele discutate trebuie să rămână doar între noi, întrucât…

— O, parcă eu nu înțeleg! N-aveți de ce să-mi mulțumiți. E, cum să vă spun, de datoria mea, așa că întotdeauna cu plăcere…

După plecarea docentului Matvei Appolonovici își vârî capul sub ventilator și rămase așa câteva minute fără să se miște și fără să gândească. În auz îi răsuna încă vocea lui Hilobok ca zumzetul unei muște pe un geam.

„Dar ia stai! Anchetatorul își scutură capul ca să-și vină în fire. În fond el n-a lămurit nimic. O oră întreagă am stat de vorbă și parcă tot timpul numai despre această afacere — dar nimic. Pfu… Secretar științific, docent, candidat în științe… să-mi fi ascuns oare ceva? Oh, aici e ceva ce nu merge!”

Începu să sune telefonul.

— Onisimov la aparat, răspunse el prompt.

Timp de câteva secunde în receptor nu se auzi decât o răsuflare întretăiată. Pe semne că omul de la celălalt capăt al firului nu reușea să-și recapete respirația.

— Tovarășe… Căpitan… Raportează Gaevoi… că… Arestatul a… fugit!

— A fugit?! Cum a fugit? Raportează amănunțit!

— Așa că… Noi îl duceam cu „Gaz-ul”. Timofeev la volan, iar eu alături de dânsul… hârâi în receptor milițianul. Așa cum îi transportăm de obicei pe cei reținuți. Pentru că, dumneavoastră, tovarășe căpitan, nu ne-ați spus că trebuie supravegheat cu strictețe… De aceea m-am și gândit: unde să se ducă dacă actele sunt la noi? Ei, și când treceam pe lângă parcul orașului, el a sărit în plină viteză din mașină, a sărit gardul… și fugi! Eu cu Timofeev după el. Numai că el aleargă tare bine pe teren accidentat… Desigur, n-am deschis focul, întrucât nu ați dat indicații în acest sens. Așa că… Asta-i tot.

— E clar. Prezintă-te la miliția orășenească, cu un raport către ofițerul de serviciu. Lucrezi prost, Gaevoi!

— Așa că… poate să luăm ceva măsuri, tovarășe căpitan? se auzi în receptor vocea sa mâhnită.

— O să luăm fără dumneata. Întoarce-te cât mai repede aici; ai să iei parte la urmărire. Asta-i tot! Onisimov trânti receptorul în furcă.

„Ăsta zic și eu artist! Adevărat artist! Și eu mă mai îndoiam încă… El, sigur că el! Așa. Deci, acte nu are, nici bani. Îmbrăcăminte ca și cum n-ar avea: pantalonii și cămașa. N-o să ajungă departe. Dar dacă are complici, atunci e mai rău…”

După șase minute apăru Gaevoi, care, apăsat de conștiința faptului că a greșit, părea și mai adus de spate. Onisimov convocă grupa operativă de investigații, le înmână fotografiile, le făcu portretul verbal și le spuse care sunt semnalmentele celui căutat, după care grupa plecă în oraș.

Matvei Appolonovici fu chemat la telefon de dactiloscopist. Acesta îi spuse că amprentele digitale luate în laborator corespund parțial cu amprentele laborantului; celelalte aparțin unei alte persoane. Nici unele, nici altele nu corespund cu amprentele recidiviștilor existente în fișier.

„Atunci, desigur că victima este o altă persoană… Oho, afacerea pare tot mai serioasă. Nu prea seamănă a fi un caz penal banal! De fapt nu seamănă cu nimic datorită scheletului acestuia blestemat! Ce-i de făcut?”

Onisimov privi trist pe fereastră. Umbrele copacilor se lungiseră pe asfalt, dar căldura nu se potolise. Lângă stația de troleibuz se înghesuiau fete tinere cu rochițe colorate și ochelari de soare. „Se duc la plajă…”

Mai neplăcut decât toate era faptul că, până în momentul