fost împotrivă, s-au opus, l-au combătut. Ah, cât de impertinent a răspuns atunci Valentin Vasilievici, cu totul inadmisibil. Închipuiți-vă, după ședință, pe profesorul Voltamperov au trebuit să-l „trateze” cu valeriană. Direcției i s-a recomandat să-i dea o mustrare lui Krivoșein pentru grosolănie. Chiar eu am redactat decizia… Dar tema a fost acceptată, cum să nu! Dacă omul vine cu idei noi, cu o abordare nouă n-are decât să încerce. Așa e la noi, în știință, da. Și-apoi, chiar Arkadi Arkadievici l-a susținut. Arkadi Arkadievici este un om de o rară bunătate sufletească. De aceea i-a și încredințat un laborator separat, fiindcă Krivoșein, datorită firii sale îndărătnice, nu putea să lucreze cu nimeni. E adevărat, laboratorul era un simulacru. Nu avea decât un singur salariat… Dar în Consiliul științific s-a luat în discuție tema și s-a votat „pentru”. Și eu am votat „pentru”.

— De ce adică „pentru”? Onisimov își șterse fruntea nădușită cu batista.

— Cum de ce? Ca să se includă tema în plan, să se aloce fondurile. Știți, planificarea este baza societății noastre…

— E clar… Ce credeți, Harri Haritonovici, ce s-a petrecut, de fapt, acolo?

— Hm… Păi asta trebuie s-o lămuriți dumneavoastră, stimate Matvei Appolonovici. Eu de unde vreți să știu. Sunt doar secretar științific, treaba mea e să văd de hârțoage. Krivoșein lucrează încă din iarnă cu laborantul acela. El trebuie să știe. Doar a fost martor ocular.

— Dar știți dumneavoastră că acest laborant-practicant nu este persoana drept care se dă? întrebă Onisimov cu severitate. Nu e nici Kraveț și nici student.

— Da-a?! Deci asta e! Am văzut eu că l-ați pus sub pază! Ochii lui Hilobok se rotunjiră. Nuuu… De unde să știu eu. Habar nu aveam… Asta e o scăpare a serviciului nostru de cadre. Dar atunci, de fapt, cine e el?

— O să lămurim noi și asta, până la urmă. Deci, spuneați că americanii se ocupă și se interesează de astfel de lucrări?

— Da. Prin urmare, dumneavoastră credeți că el?…

— Oh, de ce o luați așa? Onisimov zâmbi. Pur și simplu, eu caut să îmi imaginez diferite variante. Aruncă o privire piezișă către hârtiuța pe care erau scrise întrebările. Spuneți-mi, Harri Haritonovici, n-ați observat cumva la Krivoșein unele tulburări în ceea ce privește psihicul?

Hilobok zâmbi cu satisfacție.

— Când veneam încoace, mi-am adus aminte și, știți, am stat la îndoială dacă să vă spun sau nu. Poate că e un fleac, poate că nu merită. Dar dacă chiar dumneavoastră mă întrebați… Avea unele ciudățenii. Îmi amintesc, de pildă, în iulie anul trecut, eu tocmai cumulam pe vremea aceea și funcția de șef al laboratorului de dispozitive experimentale… Nu s-a putut găsi multă vreme un specialist potrivit, candidat în științe, și atunci am cumulat eu funcția, ca să nu se piardă postul, pentru că, știți, sunt în stare să-ți desființeze postul, iar pe urmă nu-l mai obții, așa e la noi. Și cum spuneam, cu puțin înainte de asta, laboratorul meu a primit de la Krivoșein o comandă pentru executarea unui nou sistem de traductori encefalografici, cum să vă spun, ceva în genul acestui STE-1, „coiful lui Monomah”, pe care îl aveți pe birou, dar de o construcție mai complicată, după schemele lui Krivoșein. De ce i-au primit comanda, în loc să se ocupe de probleme științifice, nu mă taie capul să vă spun…

Datorită acestor incursiuni în probleme de știință, creierul neantrenat al lui Matvei Appolonovici fu cuprins de toropeală. De obicei, el întrerupea cu fermitate orice abatere de la tema concretă care-l interesa, dar acum — având un suflet rusesc — nu putea să-și înfrângă respectul față de știință, față de titlurile științifice și de lumea științei. Respectul acesta a existat dintotdeauna în el, dar din clipa în care, în timpul anchetei de rândul trecut în cadrul institutului, luase cunoștință de ștatele de plată ale oamenilor de știință, acest respect se dublase. Iată de ce nici acum Onisimov nu se putu hotărî să întrerupă zborul liber al vorbelor lui Harri Haritonovici, care, oricum ar fi fost, era un om care primea un salariu cam de două ori și jumătate mai mare decât el, căpitanul de miliție Onisimov, și asta pe baze legale.

— Și închipuiți-vă, stau eu într-una din zile în laborator, își depăna mai departe amintirile Hilobok, și vine la mine Valentin Vasilievici — fără halat, vă rog să rețineți! La noi lucrul acesta nu este permis. S-a dat o dispoziție specială pe întregul institut ca inginerii și corpul științific să poarte halate albe, iar tehnicienii și laboranții albastre sau gri, pentru că la noi vin deseori delegații străine și nu se poate altfel. Dar el neglija totdeauna acest amănunt. Și mă întrebă pe un ton cam arțăgos: „Când o să-mi executați, în sfârșit, comanda pentru noul dispozitiv?” Eu îi explic foarte, foarte calm: uite așa, și așa, Valentin Vasilievici, când o să putem atunci o s-o executăm. Nu e atât de simplu de executat ceea ce ați desenat dumneavoastră acolo, montajul legăturilor e foarte complicat, suntem nevoiți să rebutăm mulți tranzistori… Într-un cuvânt îi explic totul cum se cuvine, ca omul să n-aibă pretenții. El însă îi dă înainte cu ale lui: „Nu puteți s-o executați în termen, nu trebuia să vă angajați!” îi explic din nou complexitatea lucrării și faptul că la laborator s-au adunat multe comenzi, dar Krivoșein mă întrerupe: „Dacă în două săptămâni comanda nu va fi executată, am să vă fac raport, iar lucrarea am s-o dau elevilor din cercul electroniștilor! O s-o facă și mai repede, și regia o să fie mai mică!” Chestia cu cheltuielile de regie era o piatră aruncată în grădina mea. Mai făcuse el tot felul de aluzii și înainte, dar degeaba! Și cu asta a trântit ușa și a plecat…

Anchetatorul dădea din cap ritmic și strângea din fălci ca să nu-i scape vreun căscat. Hilobok continua să bâzâie emoționat:

— Cinci minute mai târziu — remarcați! — n-au trecut mai mult de cinci minute, nici n-am avut timp să vorbesc la telefon cu atelierele, când Valentin Vasilievici pătrunse val-vârtej la mine, de data asta în