citesc metodic pe internet – simptome, reacții. Mi-am făcut o listă cu întrebări pentru medici și încă una cu fel de fel de creme, geluri, pilule, unguente care, cică, ar ajuta să mai șteargă din efectele secundare. Să știi puiule că, din păcate, de la tratamentul pe care o să-l fac, o să-mi cadă părul. Dar o să crească înapoi, o să vezi. Fetei i se umplu ochii de lacrimi. Mami, tu tot frumoasă ești! Așa o să-mi spună în lunile ce vor urma. Așa a învățat să mintă. De nevoie. Și eu să mă prefac. Am decis să nu mă mai duc la birou, măcar o perioadă. Nu-mi lipsește. Ziua stau pe Facebook și serile mi le petrec în bucătărie. Gătesc zilnic, cu fervoarea celui care speră că se poate pierde printre gesturi mici și repetitive. Să spăl, să curăț, să toc, să tai, să amestec, să torn și apoi să mă uit la ei cum mănâncă în timp ce eu înghit cu noduri.

 

Am în cap o imagine. Cu tata bolnav. Era noapte și el s-a ridicat din pat și s-a dus la bucătărie. Știam asta pentru că am auzit pașii lui târșâiți, urmați de sunetul întrerupătorului. Apoi s-a deschis ușa de la frigider. Zgomot de tacâmuri. Câteva minute mai târziu a stins lumina cu un clic. Aceiași pași, venind înapoi. Pentru o clipă, s-a oprit în dreptul ușii de la camera mea și, fără să vreau, m-am strâns sub pătură de teamă că o să intre și o să vadă că nu dorm. Nu vreau să vorbesc cu el, pentru că nu știu ce să-i spun. Nu știu să am grijă de el, nu vreau să-mi fie milă de el, nu vreau să-l văd așa, neputincios, împuținat, nu vreau să vină la mine în cameră! Nu vine. Pașii își reiau zgomotul către dormitorul lui. O oră mai târziu, aceiași pași se duc spre baie. Mama țipă după el: Ți-e rău? Nu trebuia să mănânci pepene, uite acum ce pățești! Zgomot de vomă. Bolnavii au pofte, știu asta. E ca și cum corpul lor își cere dreptul la viață, doar că nu mai știe ce să facă cu ea. Așa că eu nu vreau să-mi fie poftă. De nimic. Mă uit la ai mei cum mănâncă și stau după ei să termine. Apoi aștept să se facă ora zece și să-mi înceapă serialele la televizor. Mi-au lăsat mie telecomanda.

 

*

 

Ca să intri pe secția de oncologie, trebuie sau să știi codul, sau cineva dinăuntru să dea din mână către ușă și să-i activeze senzorii care o deschid. E un exercițiu datul ăsta din mână, care ajunge repede să-ți ocupe mintea. E nevoie de orice astfel de diversiune capabilă să te facă să te gândești cât poți de puțin la ceea ce ți se întâmplă. Într-o zi, m-am așezat pe un scaun lângă ele două.

Le mai văzusem și până atunci. Cea tânără, extrem de slabă și cu o voce șopotită, tot povestea ceva de fiică-sa cea mică. Viața merge înainte chiar și pe culoarele de la oncologie. Am intrat în vorbă. Are cu doi ani mai puțin decât mine și și-a scos deja un sân.

– Peste un an, o să-l scot și pe celălalt și apoi și ovarele. Până la urmă, asta e, am doi copii, 40 de ani în curând, am trăit ce era de trăit!

Nu-mi dau seama dacă o spune ca pe un dat, ca și cum e de la sine înțeles că de la un punct încolo începem cu toții să coborâm panta sau dacă e altceva în vocea ei, un fel de furie pe care, dacă ar lăsa-o să iasă afară, ar putea să dărâme totul. Chiar nu-mi dau seama și atunci nu zic nimic. Dau din cap și nici ea nu știe dacă asta înseamnă că o aprob sau dacă doar o ascult.

De fapt, mă gândesc la mine. Mai precis, la o zi de acum câțiva ani. Era toamnă. Țin minte pentru că, deși nu era mai mult de 6 după-amiaza, întunericul începuse să vină din toate părțile și să se amestece cu ziua, așa cum se întâmplă când torni cafea într-o ceașcă cu lapte. Tocmai plecasem de la firmă și, pentru că am program fix, mi-e ușor să-mi aduc aminte orele la care fac diverse chestii de-a lungul unei zile: mă trezesc la 6:30, mă spăl pe dinți, fac trei sandviciuri, fiecare în punguța lui, apoi alte trei, fiecare pe farfuria lui, două cafele, un ceai, strâng firimiturile de pe masă, scol fata, cât ea mănâncă, eu mă spăl și mă machiez, cât ea se spală, eu mă îmbrac, cât ea se îmbracă, eu spăl vasele și apoi ieșim fiecare pe ușă și ne întoarcem niște ore mai târziu: ea pe la 1, eu spre 7, în funcție de cum vine troleul și de cât e coada la Mega.

Așadar, în ziua aia, eram pe stradă și recapitulam în minte ingredientele pentru o vită Stroganoff. Nu mai făcusem de mult și nu mai știam dacă pe lângă carne, ciuperci și smântână, ar mai fi trebuit și altceva. Și dintr-odată, am început să plâng. Aproape că m-a surprins și pe mine să simt apa aia curgându-mi din ochi, ca și cum cineva îmi pusese niște picături pe care corpul meu nu putea să le rețină. La început m-am gândit că sunt tristă pentru că sunt obosită și n-am chef să-mi petrec seara în bucătărie. Sigur, aș fi putut comanda o pizza, doar că asta ar fi însemnat să renunț la conversația noastră din fiecare seară, aia când eu îi pândeam să-i văd cum bagă furculița în gură și-i așteptam să înghită ca să-i pot întreba apoi, e bun? și ei să-mi răspundă delicios, mami, făcându-mă să mă simt mândră de mine și indispensabilă în viața lor, ca o particulă care există atâta timp cât