de carton, lăzi şi sfoară abia la cincisprezece ani, am decolat de pe acoperişul casei noastre cu trei etaje din Ontario sau, mai bine spus, m-am prăbuşit cu cocostârcul ăla monstruos peste trandafirii din grădina mamei. Soră-mea m-a scos din resturile avionului cu ajutorul unei foarfeci de altoit. Din fericire, nu m-am rănit, m-am ales doar cu o zgârietură şi cu scatoalcele părinţilor.

Bishop şi-a suflecat mâneca să-i arate lui Ollie o cicatrice lungă şi subţire care trecea peste cot, după care a mai dat pe gât nişte băutură.

Următoarea oră au petrecut-o vorbind despre zboruri şi împărtăşindu-şi din experienţa lor în acrobaţii aeriene: tonouri, jumătăţi de luping, lupinguri interioare, lupinguri exterioare, opturi şi bucle Immelmann. Când pilotul s-a întors să-i spună că reparaseră motorul, Bishop i-a făcut semn cu mâna să plece şi i-a recomandat să mai verifice o dată.

Apoi s-a lăsat pe spătarul băncii.

— Ei, Ollie, ce crezi despre războiul ăsta?

Ollie şi-a amintit despre discuţiile cu ai lui, simţind brusc cum îl cuprind părerile de rău.

— Nu înţeleg de ce nu suntem deja în luptă, sau de ce nu dăm măcar o mână de ajutor.

Bishop a dat din cap aprobator.

— Te-ai gândit vreodată să te înrolezi?

— Aviaţia noastră militară îţi cere să ai studii, iar eu nu le am încă.

Bishop a zâmbit.

— Canadienii şi britanicii nu pun asemenea condiţii, vor doar trei sute de ore de zbor, licenţă de pilot şi să fii necăsătorit. Mai mult, poţi chiar să porţi ochelari, a spus el şi a mai tras o duşcă de scotch din sticluţă. Dacă te răzgândeşti în privinţa facultăţii, pot aranja să intri în aviaţia canadiană.

— Fără supărare, domnule...

— Spune-mi Bish; cine împarte băutura cu mine îmi spune aşa.

Ollie a mai luat o înghiţitură, simţind cum i se învârte capul.

— De trei ani tot amân să merg la facultate. Pe lângă asta, dacă m-aş înrola în străinătate ar trebui să fie în aviaţia britanică.

— În RAF... Pot să te întreb de ce?

Ollie şi-a amintit ultimele cuvinte ale tatălui său. Sentimentul de vină i-a umplut ochii de lacrimi.

— Tata îmi spunea mereu că familia noastră şi-a pierdut probabil accentul, dar sângele nostru este şi va fi mereu britanic.

Bishop a zâmbit larg.

— Îmi plac bărbaţii mândri de rădăcinile lor. Ai un tată pe cinste, fiule.

Ollie s-a poticnit.

— Am avut.

Zâmbetul lui Bishop s-a topit.

— Părinţii mei au murit.

— Îmi pare rău.

Au rămas tăcuţi câteva clipe, ascultând cântecul greierilor care se bucurau de ultimele zile de toamnă. Apoi Bishop a scos din buzunar o carte de vizită, a scris cu un creion câteva cuvinte pe spatele ei şi i-a întins-o lui Ollie.

— Dacă te răzgândeşti în privinţa şcolii, uite cum poţi să te duci fie la canadieni, fie la britanici, a spus Bishop spărgând tăcerea. Chiar acum mă ocup de recrutări pentru canadieni; aici, pe cartea de vizită, este tipărită adresa sediului nostru din New York. Pe spate am scris numele unui tip din Londra pe care-l cunosc. Pune pe picioare o escadrilă de americani pentru aviaţia britanică. Tot ce trebuie să faci este să ajungi la Londra. Nu-ţi garantez nimic, dar o să mă asigur că numele tău e pe listă, Ollieee... Şi mai cum?

— Evans.

— Restul depinde de tine, Ollie Evans.

— Vă mulţumesc pentru propunere, şi pentru scotch, dar mâine dimineaţă plec la Worcester.

Sunetul celor două motoare le-a acoperit cuvintele. Ollie i-a strâns mâna lui Bishop şi l-a însoţit până la avion.

— Mult noroc, Ollie, i-a urat Bishop, după care s-a urcat pe scară în avion, unde îl aştepta echipajul.

— Bishop! a strigat Ollie, pe care scotchul îl ajutase să-şi învingă timiditatea.

Bărbatul a apărut în capul scării.

— De ce ai zburat cu avionul de carton de pe casă?

Bishop a zâmbit. În umbrele serii, arăta dintr-odată mai bătrân. Un bărbat de patruzeci şi ceva de ani, pe umerii căruia apăsa povara războiului.

— Pentru că, dragul meu, m-am născut să zbor, a spus el, apoi a intrat în avion şi a închis uşa cabinei.

Ollie a simţit curentul de aer stârnit de elice. Mirosul de benzină i-a umplut nările. A urmărit cu privirea cum avionul accelerează pe pistă, se ridică în noapte şi dispare printre stele.

Mecanicul care se ocupase de avion s-a apropiat de Ollie.

— Ai idee cu cine-ai stat de vorbă? a întrebat el, ştergându-şi mâinile pe salopetă.

Ollie s-a scărpinat în creştet.

— Îl cheamă Bishop.

— Billy Bishop, general-locotenent în aviaţia militară canadiană. A venit aici din Noua Scoţie13. L-am auzit pe pilot spunând că Bishop tocmai ce s-a întâlnit cu Winston Churchill. Iar acum e în drum spre o întâlnire secretă cu Roosevelt. Îţi închipui una ca asta? Au de gând să pună pe picioare la New York un birou de recrutare pentru piloţi. Bishop încearcă să-i facă pe tipii de la FBI să închidă ochii la neutralitatea Americii.

13 Provincie în estul Canadei.

Mecanicul i-a dat un ghiont lui Ollie.

— Ce ţi-a zis?

— Am vorbit despre pilotaj, i-a răspuns.

Apoi şi-a luat valiza şi a plecat. S-a îndreptat spre gară, dar a găsit uşile închise. Trebuia să aştepte până a doua zi dimineaţa să deschidă, aşa că găsit o bancă în parcul din faţa ei şi s-a aşezat. După ce ochii i s-au obişnuit cu întunericul, a zărit un bărbos care scotocea prin coşul de gunoi. Ollie l-a văzut cum scoate un obiect de acolo, îl şterge cu mâna, apoi îl bagă în gură. S-a întrebat dacă bărbatul era şi el o victimă a crizei14, sau dacă avusese, ca tatăl său, vreun accident