mai tare că nu rodeşte încă şi mai mult [.]. Trebuie însă să spunem că, aici, întâlnim două păcate mari, care, orice ai face, se vor împotrivi mereu înfloririi la care ţinutul acesta frumos ar putea să ajungă, şi chiar şi negoţul care, cu vremea, s-ar putea întări prin aceste locuri nu-i va aduce decât prea puţine foloase.

  Cele două păcate sunt cârmuirea, care, prin natura ei, este o adevărată nenorocire, şi depopularea, urmarea nefericită a celei dintâi.

  Provincia aceasta are şi un stăpân, însă un stăpân străin, care o jefuieşte, care este silit s-o jefuiască şi să facă acest lucru cu o grabă necrezut de mare. Miniştrii de lângă el stiu să facă întocmai ce face el. Toţi slujbaşii au grijă să le urmeze pilda, încât întreaga cârmuire nu este altceva decât un jaf; toţi membrii ei sunt nişte lipitori dornice să sugă ultima picătură de sânge a unor mulţimi vlăguite.

  Aici, bunurile nu se mai întorc de unde au plecat: poate că niciodată un piastru nu a ieşit din cuferele curţii ca să intre din nou în circulaţie. Noile nevoi ale domnitorului trebuie acoperite cu noi venituri. Nici cele mai neobişnuite întâmplări nu vor face să se dezlege baierele unei pungi o dată ce a fost umplută. Totul este păstrat cu grijă şi trimis la Constantinopol, unde vor fi plătiţi prietenii, ocrotitorii domnitorului, care astfel îşi pregăteşte propriile izbânzi.

  La Constantinopol, în fiece an, în fiece zi, în fiece ceas, se vor risipi, prin fel de fel de căi, bogăţiile Moldovei.

  Din doi în doi ani, cel mult la trei ani, Poarta îi dă un nou domnitor; acesta, secătuit de cheltuielile făcute ca să-şi tină rangul şi de preţul dat pentru scaun, pe care nu-1 poate avea decât plătindu-1, vine în această provincie nu doar ca să domnească, să-şi plătească datoriile şi să adune altă avere, ci şi ca să-şi îmbogăţească neamurile, prietenii şi pe toţi cei ce-1 slujesc.

  Aşadar, din trei în trei ani, o nouă legiune de astfel de vampiri ajunge în Moldova, săraci cu toţii, amanţi si, din trei în trei ani, pleacă de aici încărcaţi de aur şi de bunuri, lăsând după ei doar amintirea necazurilor şi gustul pentru o nepotolită lăcomie pe care vrednicii lor urmaşii o vor arăta negreşit."

  Acelaşi strigăt de alarmă îl vom auzi, peste câţiva ani, de la fostul consul general al Angliei, W. Wilkinson: „Niciunul din evenimentele care au înrâurit existenta politică şi distrus spiritul public al moldovenilor şi al valahilor n-a fost atât de dezastruos ca sistemul de politică introdus de grecii din Fanar ajunşi în fruntea Principatelor.

  Umiliţi, înjosiţi şi asupriţi aşa cum sunt grecii de când nu mai sunt un neam, civilizaţia lor a decăzut şi ea pe măsură ce au crescut greutatea şi barbaria jugului ce-i apasă; astfel, pe nesimţite, s-au învăţat cu ticăloşia şi supunerea slugarnică, căci ele nu pot fi desprinse de o asemenea stare de sclavie. Prefăcătoria şi minciuna au devenit trăsăturile cele mai caracteristice ale fizionomiei lor morale; în sfâr-sit, gravitatea împrejurărilor în care se află tot timpul i-a obişnuit, treptat, cu tot ce-1 poate înjosi şi umili pe om."

  Fostul consul al Austriei, Raicevich, întăreşte acestea în „Observaţiile" sale despre Tara Românească şi Moldova13.

  „Dintotdeauna, sclavii care, bucurându-se de ocrotirea stăpânilor, pun mâna pe putere sunt cei mai mârşavi şi mai cumpliţi asupritori ai neamului omenesc. Am văzut-o tot timpul de când grecii cârmuiesc aceste nefericite provincii. Nu vreau să obosesc pe nimeni povestind tertipurile şi nedreptăţile grecilor din Fanar când este vorba să sprijine un domnitor să se înalte, el însuşi omul şi unealta vreunui ministru sau agent de la Poartă; este destul să spun că multi dintre ei au terminat cu ştreangul de gât, că nici un grec nu s-a îmbogăţit şi că cele două provincii au fost ruinate şi aproape părăsite."

  Acum este momentul să vedem cum se făcea înscăunarea şi cum domnea căpetenia unei cârmuiri atât de ciudate: domnul fanariot.

  CAPITOLUL AL DOILEA.

  Domnul.

  Un despot absolut şi precar: numirea şi înscăunarea domnitorului.

  Palatele de la Bucureşti şi Iaşi.

  „Ceremonia de trezire" a lui Alexandru Vodă Moruzi.

  Autoritatea domnitorului: limitele ei.

  Marii dregători. Administrarea provinciilor, justiţia.

  Cine plătea impozite?

  Tribut oficial şi dări paralele.

  Domnitorii fanarioţi ca agenţi politici ai Porţii.

  Cum se călătorea în Principate: posta cea mai rapidă din lume.

  si, fără îndoială, cea mai inconfortabilă: căruţă. Diferite păreri despre fanarioţi.

  Desi situaţia lor era atât de şubredă, domnitorii din Moldova şi Tara Românească, la sfârşitul epocii fanariote, sunt înscăunaţi cu mare pompă, potrivit unui ritual moştenit de Ia fastul încoronării împăraţilor bizantini. Turcii au păstrat acest ritual chiar şi după ce au suprimat dreptul boierilor de a-şi alege domnitorul, rolul acestuia fiind redus la acela al unui simplu guvernator de provincie. Singura deosebire este că, de acum înainte, vor fi două încoronări: una la Constantinopol, alta la Bucureşti sau la Iaşi. O parte din ceremoniile de la Constantinopol se desfăşoară Ia Serai, unde noul domnitor primeşte, umil, investitura de la sultan; o altă parte, la Patriarhie, unde este uns de către patriarhul ecumenic, ca şi cum ar fi fost un suveran atotputernic14.

  Dimitrie Cantemir, în Descripţia Moldaviae, ne-a lăsat o relatare foarte amănunţită a tuturor acestor ceremonii, cu atât mai preţioasă cu cât el însuşi Ie trăise în 1710.

  Chiar şi cea dintâi se desiasoară cu oarecare solemnitate, la marele vizir, care-1 anunţa oficial pe noul ales că, la stăruinţa lui, înălţimea sa Sultanul îi face favoarea să-i dea Principatul Moldovei (sau al Tării Româneşti). De la marele vizir, domnul ales este însoţit, călare, de către cei apropiaţi şi de prieteni, de către boierii moldoveni ce se află la Constantinopol şi de câteva zeci de ceauşi până la Patriarhia din Fanar. Cantemir povesteşte: „Cu acest alai, pleacă de la curtea vizirului, călare, trece pe sub poarta Bahce Kapî, numită altădată Hrysopyle, iese din cetate şi se