Iată-1 însă pe d'Hauterive ajuns în ţinut românesc: „Pe măsură ce ne îndepărtăm de ţinuturile turceşti, Muntenia devine mai frumoasă şi mai populată; nu lipsesc decât copacii şi pietrele (n.n. – străbătea Bărăganul!). Ierburi înalte de opt picioare, adunate ca fânul şi groase pe măsura înălţimii, herghelii de cai şi de iepe gata să fete, boi ca cei din Auvergne, oi cu lâna creată şi mari cât nişte tufişuri, ciocârlii şi scatii care, desi este frig, cântă pretutindeni, vrăbii care mişună, ciori ce zboară în şiruri lungi de o jumătate de postă, şi nici un om, decât prin sate, iar acestea sunt rare. (Abatele Boskovic şi alţii după el dau o explicaţie acestei aparente de pustiu: multe sate se ascund – ba chiar, aşa cum vom vedea, se ascund în pământ, departe de drumul mare, de teama rechiziţionărilor – n.n.). Timp de zece ceasuri, te crezi într-un pustiu si, când ajungi, te miri că dai peste o populaţie la care nici nu te gândeai. Casele mici, destul de asemănătoare cu nişte stupi şi aproape la fel de sărăcăcioase ca cele din satele noastre din Beauce şi Sologne, cuprind în ele zece persoane, tată, mamă, copii, între cel mai vârstnic şi cel mai mic nu sunt nici opt ani diferenţă; trupul le este acoperit de zdrenţe, dar nu le este frig. Tatii, care ies pe afară, sunt cu toţii bine îmbrăcaţi; copiii nu ies pe afară decât atunci când este vreme frumoasă, ca să alerge prin noroi, sprinteni şi despuiaţi ca nişte pui de maimuţă. Iarba pe care boii n-au păscut-o, uscându-se, a devenit băţoasa: este tăiată pe măsură ce este nevoie, şi cu ea se face focul cel mai strălucitor şi cel mai frumos de pe lume. De altfel, sărăcia nu este decât pe pereţi: am văzut peste tot găini, gâşte, ceva cai şi boi, oi şi capre, câini şi pisici care trăiesc din ce rămâne de la stăpâni, şi cu pâme. Aceasta este de două feluri – cea de cuptor este fără luciu, tare, fără drojdie, precum cea din Bulgaria; dar, oricum, este coaptă la cuptor; cealaltă este fiartă: se pune făina într-un ceaun la foc: când dă în clocot, se amestecă până ce seacă toată apa. Aluatul ia forma ceaunului, se mănâncă fierbinte si, fără să fiu mâncăcios cum sunt cei de prin partea locului, vă pot încredinţa că mi se pare bună. Are gustul cojii de pateu (si editorul adaugă într-o notă: „Aceasta este mămăliga, care, până şi în zilele noastre, este felul de mâncare cel mai obişnuit si, adesea, singurul al ţăranului român").

  Urmează apoi din nou stepa cu înfăţişare de pustiu, timp de două zile şi două nopţi, pe un frig năpraznic; convoiul se rătăceşte, se întoarce de-a lungul unui râu (Buzăul?), care aduce sloiuri şi pe care-1 trec cu greu treizeci de căruţe şi trei sute de persoane.

  A treia zi însă, la Grădiştea: „Astăzi, satul cel mai mândru, o seară fermecătoare după o zi în care nu ne-am obosit, si, pe deasupra, o nuntă la conacul meu, unde se dănţuie cât îi las eu înainte de a-mi lăsa locul." Alaiul soseşte în cele din urmă în Moldova, unde autorul nostru întâlneşte un peisaj ceva mai vesel, văi, dealuri, păduri: „Pădurile forfotesc de păsări ce vestesc chiar de pe acum primăvara, florile, frunzele şi fructele de care, pesemne, sunt pline pilcurile acelea de peri şi de cireşi sălbatici, ca şi tufele de răsură; ce frumos trebuie să fie timpul acesta atât de râvnit pe nişte meleaguri atât de minunate: şi ce păcat că, la două sute de leghe de aici, sunt turci, sultani, viziri, pe care trebuie să-i saturi din seva acestui darnic pământ, unde, în ciuda atâtor nedrepte jafuri, fără măsură, din vremuri uitate, se mai văd încă arbori, ierburi, oi, cai, chiar şi oameni".

  Aceeaşi jalnică impresie o întâlnim la abatele Lionardo Panzini, fostul preceptor al fiilor lui Alexandru Ipsilanti: „O tară atât de frumoasă stârneşte mila străinului şi a europeanului care se gândeşte la starea de sărăcie şi de înjosire în care se găseşte ea. Aflată de multă vreme la cheremul cârmuirii turceşti, ajun-gând să fie chiar vândută de aceasta, veşnic pradă lăcomiei domnitorilor trimişi de ea, nu pentru a o cârmui, ci pentru a o jefui şi a o sărăci, este mare minune că oamenii n-au pierit cu totul de pe aici şi că ţinutul nu slujeşte de lăcaş doar pentru lupi şi pentru ursi." „Cetăţeanul Parrant", primul viceconsul trimis în Moldova de către Republica Franceză – un tânăr plin de zel, care se zbate la laşi cu cele mai mari greutăţi administrative şi financiare (Republica „uită" să-1 plătească) —, zugrăveşte un tablou la fel de întunecat. Iată câteva rânduri din raportul pe care-1 trimite lui Talleyrand, la 11 iunie 1798: „Aşezarea acestui Principat este cum nu se poate mai variată şi mai fericit alcătuită, în privinţa aceasta, se deosebeşte mult de Muntenia, care, adesea, nu este decât o nesfârşită câmpie, pe care ochiul, obosit, caută zadarnic, în depărtare, o movilă cât de mică, un copac Ia umbra căruia să te poţi odihni. Aici, natura n-a făcut toate lucrurile la fel, totul este făurit de ea, dar nimic nu seamănă cu altceva. Colo sunt munţi uriaşi, la poalele lor sunt vâlcele luminoase, într-o parte se află stânci, prăpăstii, ape repezi; lângă păşuni, sunt pâraie, izvoare si, pretutindeni, rodnicia pământului este nesecăruită, pretutindeni pământul, chiar şi nelucrat, produce ceva; fiecare loc se împodobeşte, după cum este timpul, cu vegetaţia ce i se potriveşte, încât, trecând prin aceste ţinuturi, ai crede că Moldova este o înfăţişare a tuturor muncilor firii, care ne desfată cu mulţimea şi felurimea lor.

  S-o mai spunem o dată: s-ar părea că natura a dăruit acest pământ părăsit cu tot ce a avut ea: aici şi-a pus comorile, iar călătorul ce îl străbate, mirându-se de cât de mult poate rodi, ar trebui să se mire şi