Cărți «Intre Orient Si Occident descarcă topuri de cărți gratis .PDF 📖». Rezumatul cărții:
Se ştie că urmările păcii de la Carlowitz au fost dezastruoase pentru Turcia: aceasta ceda Austriei (în terminologia oficială „Sfântul imperiu roman de naţiune germană") Ungaria, Transilvania, precum şi o parte a Croaţiei şi a Sloveniei; Moreea şi câteva insule ionice erau cedate Veneţiei; Podolia şi o mare parte din Ucraina erau cedate Poloniei, iar Azovul era cedat Rusiei. Lucrul cel mai uluitor este însă că, întorcându-se la Constantinopol, în vreme ce Rami-pasa era decapitat, Mavrocordat îşi salvează capul.
Zece ani mai târziu, fiul său Nicolae urca pe tronul Moldovei. Cu el începea, în Principate, epoca fanariotă.
În mod tradiţional, epoca fanariotă începe în 1711, pentru Moldova, şi în 1716, pentru Muntenia, cu domniile succesive ale lui Nicolae Mavrocordat. Stabilirea acestor date este – aşa cum vom vedea – oarecum arbitrară.
Între 1711 şi 1716, se petrecuseră evenimente foarte grave, atât în Moldova, cât şi în Tara Românească.
În 1711, Dimitrie Cantemir, pe care turcii, crezându-1 credincios lor, îl puseseră pe scaunul Moldovei cu putin timp înainte, prevăzând războiul împotriva Rusiei, semnează cu Petru cel Mare un adevărat pact de alianţă şi de protectorat, înfrângerea de la Stănileşti – cu greu de închipuit pentru armatele care-1 învinseseră nu demult pe Carol XII la Poltava – spulberă speranţele lui Cantemir şi îl silesc să se exileze în Rusia. Exil pe care-1 îndură cu greutate, desi va fi ţinut la mare cinste şi va avea răgazul să-şi isprăvească unele lucrări ca Istoria creşterii şi descreşterii imperiului otoman, sau Descrierea Moldovei, care, timp de peste un veac, îi vor asigura o celebritate europeană10.
Mai putin norocos decât el, Constantin Brâncoveanu, care se menţine pe tronul Tării Româneşti douăzeci şi cinci de ani, datorită iscusinţei şi generozităţii lui, dar pe care turcii, după fuga lui Cantemir, îl bănuiesc de uneltire cu ruşii şi cu imperialii, este decapitat la Constantinopol, în 1714, împreună cu cei patru fii ai săi şi cu boierul lanache Văcărescu. Vărul său, Stefan Cantacuzino, care dăduse o mână de ajutor ca să-1 piardă, şi care-i urmează la tron, este şi el decapitat, după doi ani, împreună cu tatăl său, eruditul stolnic Constantin Cantacuzino, şi cu unchiul său, marele spătar Mihai Cantacuzino.
Poarta şi-a pierdut încrederea în domnitorii autohtoni. Pe viitor, domnii tarilor române nu vor mai fi aleşi, ci numiţi direct de către Poartă, primii beneficiari fiind feciorii lui Alexandra Mavrocordat Exaporitul.
În realitate, ruptura cu epoca precedentă este mult mai putin ho-tărâtă decât s-a spus. Mai întâi, „trădarea" lui Cantemir n-a adus turcilor decât o justificare a posteriori, de vreme ce îl aduseseră pe Nicolae Mavrocordat pe tronul Moldovei, prima dată, cu un an înainte de Cantemir. Chiar de la mijlocul secolului al XVII-lea (o dată, chiar şi în secolul al XVI-lea, în Moldova), nişte străini se cocoţaseră pe tronul Principatelor: astfel, în 1658, Gheorghe Ghica, protejatul marelui vizir Ahmed Koprulii, albanez ca şi el; apoi, doi greci, Gheorghe Duca şi Antonie Ruşeţ (Rosetti). Pe de altă parte, familia Mavrocordat putea pretinde un fel de legitimitate pe linie feminină, şi chiar se prevala de acest lucru: Exaporitul se însurase cu Sultana Hrisoscoleos, fiica unui mare logofăt al Patriarhiei şi a ultimei descendente a lui Stefan cel Mare, Casandra a Moldovei. Si, în mod ciudat, legitimitatea aceasta va merge mai departe – dacă putem spune astfel —, până la gradul al doilea, prin Mavrocordati, mai toate familiile domnitorilor fanarioţi fiind înrudite cu ei, si, ca şi ei, urmând marea filieră a dragomanatului, chiar şi cei din neamul Ghica, care domniseră prima oară cu mai bine de jumătate de veac înaintea lor.
Din 1711 până în 1821, treizeci şi unu de domni fanarioţi, făcând parte din unsprezece familii, se vor urca, de şaptezeci şi cinci de ori, pe tronul celor două ţări.
Vor aduce cu ei moravurile din Fanar, în care se întâlneau câteva tradiţii bizantine şi multe apucături turceşti. La Bucureşti şi la Iaşi, la curte şi în rândul boierimii, treptat, portul şi obiceiurile se orienta-lizează. Pentru călătorul apusean, la sfârşitul veacului al XVIII-lea, Moldo-Valahia înseamnă intrarea în Turcia – sau, dacă vine dinspre Răsărit, înseamnă că nu a ieşit încă din Turcia.
Contele d'Hauterive, ataşat la ambasada Franţei din Constanti-nopol, şi pe care ambasadorul Choiseul-Gouffier 1-a recomandat ca secretar noului domnitor al Moldovei, Alexandru Mavrocordat, povesteşte cum a început călătoria sa, împreună cu alaiul lui Vodă, de la Constantinopol la Iaşi, în februarie 1785".
Despre ce putea fi călătoria acestui mare alai, timp de peste o lună de zile, prin Tracia, Bulgaria şi Tara Românească, avem o mulţime de povestiri. Drumurile desfundate, vremea urâtă, popasurile în sate sărace sau sub cerul liber, sau, uneori, în hanuri, un fel de caravan-seraiuri, descrise după cum urmează de către abatele Boskovic12, care 1-a precedat cu vreo câţiva ani pe d'Hauterive, în suita ambasadorului englez James Porter: „Hanurile acestea sunt nişte clădiri publice foarte mari, ca un salon mare sprijinit pe patru ziduri şi cu un acoperiş la fel de mare pe deasupra. De obicei, acoperişul se sprijină nu numai pe ziduri, ci şi pe un rând, sau, cel mai adesea, două rân-duri de coloane-pilastri sau stâlpi, pe una din părţile clădirii, câteo-dată chiar pe amândouă; de-a lungul zidului, este un soi de caldarâm, înălţat cu câteva picioare de la pământ şi ceva mai lat decât înălţimea unui om, cu hornuri din loc în loc; aici dorm călătorii; de partea unde stau cu picioarele, se află ieslea cailor. Restul clădirii este pentru animalele
