sultanului. Are în arendă minele de sare de la Ankial, pe malul Mării Negre. Nemăsurat de bogat, are un palat la Ankial şi umblă îmbrăcat ca un pasă. încă de pe atunci, intervine în politică, iar domnii Moldovei şi ai Munteniei sunt „clienţii" lui. A fost însă de ajuns o intrigă, o bănuială pentru ca, într-o zi de februarie 1578, să fie spânzurat sub colonada palatului său. Toată averea îi este confiscată. Fiul său Andronic se ascunde, aşteaptă vremuri mai bune, îşi reface averea, ajunge chiar să aibă destulă trecere pentru a încerca să intre în politica cea mai înaltă susţinând candidatura lui Mihai Viteazul la tronul Tării Românesti8, îşi va pierde viaţa, ca şi tatăl său. Cu toate acestea, fiul său, Constantin, reapare, peste treizeci de ani – de astă dată în Muntenia, unde se căsătoreşte cu fiica domnitorului Radu Şerban Basarab. Din el şi din fraţii săi se vor trage toţi Cantacuzinii din ţările române şi din Rusia. Fiind însă continuatorii familiei domnitoare autohtone a Basarabilor, ei se vor găsi curând în fruntea unei „partide naţionale" potrivnice influentei crescânde a grecilor – în aşa fel încât cea mai ilustră dintre familiile de origine greacă bizantină nu a fost niciodată pusă de către istoricii români printre „fanarioţi".

  Cel ce trebuie socotit însă a fi marele înaintaş al fanarioţilor este Alexandru Mavrocordat, zis Exaporirul, sau Păstrătorul Tainelor, mare dragoman al Porţii din 1673 până în 1699, un personaj neobişnuit din foarte multe puncte de vedere (si care 1-a fascinat pe Toyn-bee, bun cunoscător al lumii greco-fanariote, care îl citează în câteva rânduri în monumentala sa lucrare A Study of History).

  Legenda, redată cu oarecare răutate de către Dimitrie Cantemir, în a sa Istorie a imperiului otoman, povesteşte originile familiei după cum urmează: la începutul secolului al XVII-lea, printre creştinii din Constantinopol se afla un anume Di Scarlatti – pesemne de origine italiană —, care adunase multă avere, cam ca Seitanoglu un veac mai înainte, făcând negoţ cu Seraiul. Asemenea altor „ghiauri" ajunşi la cea mai înaltă treaptă pe care o putea atinge un necredincios la Constantinopol, n-a avut tihnă până ce nu s-a înrudit cu domnitorii tarilor române: a izbutit s-o logodească pe fiica sa Roxana cu domnul Munteniei. Se pare însă că, în răstimpul cât se făceau pregătirile de nuntă, logodnica s-ar fi îmbolnăvit de vărsat şi că ar fi rămas desfigurată. Cu toate acestea, tatăl ţinea mortis la planul lui, drept care a trimis înspre Tara Românească strălucitorul alai, fata având, ca în Orient, chipul acoperit de un văl, cu poruncă straşnică să nu-1 ridice decât după ceremonia religioasă. Văzându-se tras pe sfoară, domnitorul ar fi trimis-o pe fată înapoi la tată-său, cu alai şi cu zestre cu tot. Aceasta e legenda. Lucrurile nu stau tocmai asa: Roxana a fost de fapt măritată cu domnitorul Alexandru, zis Coconul, mort tânăr, în 1632.

  Roxana,văduvă, a găsit un alt peţitor în persoana unui tânăr, un nobil neînsemnat din insula Chios, venit în capitală ca să facă avere, şi care se numea Nicolae Mavrocordat. Din căsătoria lor avea să se nască, în 1641 (data este controversată), Alexandru Mavrocordat, care, curând, avea să se dovedească neobişnuit de înzestrat. Este trimis la învăţătura în Italia – fapt destul de putin întâlnit pentru un tânăr ortodox; lucrul se explică însă, de bună seamă, prin obârşia mamei. Cât despre familia tatălui, să ne amintim că insula Chios aparţinuse genovezilor până în 1566. Tânăral studiază medicina şi filosofia la universitatea din Padova, mare universitate ce ţinea de Veneţia si, care, datorită liberalismului său, se va deschide foarte mult către lumea ortodoxă – şi chiar şi către cea protestantă, de vreme ce acolo a venit William Harvey să facă, nestingherit, experientele ce au dus la descoperirea circulaţiei sângelui. Călcându-i pe urme, Mavrocordat îşi ia, la Bologna, în 1664, doctoratul în medicină şi filozofie9, întors la Constantinopol, este profesor la Academia Patriarhiei, dar, fiind poliglot – vorbeşte, bineînţeles, greaca modernă şi greaca veche, precum şi turca, araba şi persana, latina, italiana, franceza şi o limbă slavă (probabil slavona bisericească) —, este curând chemat pe lângă marele dragoman al Porţii.

  Termenul drogman sau dragoman (din turcescul terjumen, cf. ar. turdjumari) era folosit pentru a desemna, în Orient, interpreţii ambasadelor sau legaţiilor străine. Turcii, întrucât refuzau să înveţe limbile „ghiaurilor", recurseseră şi ei la interpreţi sau dragomani, mai întâi la evrei sau renegaţi, apoi, şi mai ales, la grecii din insule, care se aflaseră sub influenta culturii occidentale încă de pe vremea cruciadelor. Slujba de dragoman al Divanului, sau mare dragoman, fusese creată de curând, în 1669, de către marele vizir Ahmed K6-priilii, pentru Panaiotakis Nikoussios, tot un grec din Chios. însă abia urmaşul său, începând cu 1673, Alexandru Mavrocordat, avea să dea acestei slujbe o dimensiune şi o strălucire noi. Mijlocitor iscusit între solii străini şi înalţii dregători turci, Mavrocordat avea să ajungă, dintr-un supus de mina a doua, datorită acestui titlu modest şi totodată pompos, un adevărat secretar de stat la afacerile externe ale imperiului otoman. Arunci când diplomaţia va trebui să ia locul armelor, după eşecul asediului Vienei si, mai cu seamă, după înfrângerea armatei otomane de către printul Eugen la Zenta, în 1697, rolul lui Alexandru Mavrocordat – numit de acum încolo Exa-poritul – va creste întruna. Sub îndelungatul său „ministeriat", soarta grecilor din Constantinopol se îmbunătăţeşte simţitor şi începe o adevărată tradiţie: fanarioţii nu vor mai fi doar negustori, zarafi, medici, ci şi administratori, intermediari, informatori. Vor ajunge foarte curând să fie o rotită indispensabilă în guvernul otoman. Desi trăiesc într-o nesiguranţă permanentă, dispreţuiţi, dar şi invidiaţi, folosiţi la tot soiul de treburi, desi averea, libertatea, viaţa le sunt mereu ameninţate – ei se vor agăţa mai departe de acest colt al Cornului de Aur, visând la Bizanţul antic, convinşi că neamul lor va renaşte din propria cenuşă, aidoma păsării Fenix pe care Alexandru Mavrocordat şi-o pusese pe stemă.

  Era de-o mare iscusinţă. Oare nu despre el se spune că a izbutit să-i aducă Ia masa tratativelor pe imperiali şi