cu timpul, măsurile acestea îl lovesc, încă şi mai tare, pe taran: nemaiputând, din puţinul ce-i prisoseşte, să facă fată dărilor şi rechiziţionărilor, taranul liber se îndatorează tot mai mult si, în cele din urmă, se dă pe sine, împreună cu familia şi cu peticul lui de pământ, pe mâinile moşierului din vecinătate, în felul acesta, se alcătuiesc, în cea de a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi de-a lungul secolului al XVII-lea, imense latifundii stăpânite de boierii cei mari, în timp ce domeniul ţărănimii libere se micşorează din ce în ce mai mult. şi încă ceva: ţărănimea aceasta care, vreme de secole, dăduse cel mai mare număr de apărători ai tării, acum, când este transformată tot mai mult într-o masă de şerbi ce pot fi pusi la dări şi munci după bunul plac al stăpânului, nu va mai da – aproape deloc – ostaşi. Armata lui Mihai Viteazul este, în bună parte, o armată de boieri şi de mercenari, ca în Occident.

  Începând cu a doua treime a secolului al XVII-lea, chiar dacă în ambele tari mai apar câţiva domnitori iubitori de fast, ctitori de biserici şi ocrotitori ai ortodoxismului pe tot cuprinsul imperiului otoman, cum au fost, de pildă, Vasile Lupu în Moldova, Matei Basarab, Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu în Muntenia, importanta lor militară a devenit neînsemnată.

  De altfel, pentru a înăbuşi în faşă orice pornire de independentă, turcii întreţin acum garnizoane într-o adevărată salbă de „capete de pod", enclave otomane la nordul Dunării; este vorba, de la apus spre răsărit şi de la miazăzi la miazănoapte, de raialele: Turnu, Giurgiu, aflată la numai 60 de kilometri la sud de Bucureşti; Brăila, la granita cu Moldova, apoi un triunghi mare în sud-estul Moldovei, care se populează cu tătari şi căruia i se spune Bugeac sau Basarabia (nume pe care ruşii îl vor extinde la tot estul Moldovei pe care aveau să-1 alipească în urma tratatului de la Bucureşti din 1812); în sfârşit, în susul Nistrului, raialele Tighina sau, pe turceşte, Bender – unde Carol XII se va încăpăţâna să aştepte trei ani ajutorul turcilor, după înfrângerea de la Poltava; si, la nord de tot, Hotin, în fata fortăreţei poloneze Cameniţa.

  Pe viitor, Principatele nu vor mai fi decât nişte pioni în jocurile marilor puteri, care încep să muşte, putin câte putin, din imperiul otoman. Ceasul fanarioţilor a sosit.

  Îndată după cucerirea Constantinopolului de către Mahomed II (să-i zicem mai bine Mehmet II, ca să le facem turcologilor pe plac), prestigioasa capitală bizantină s-a golit de populaţia ei grecească. Zeci de mii de morţi, zeci de mii de robi: toată lumea creştină se înfioară aflând vestea catastrofei, la care trebuia totuşi să se aştepte. în Orientul creştin, căderea celei de a doua Rome a fost simţită ca un cataclism fără precedent, aproape de necrezut. (Nu este oare simptomatic să vedem că, pe unele fresce de pe mânăstirile din Bucovina, cetatea imperială, un fel de cetate cerească, este arătată, un veac mai târziu, ca un loc de necucerit de către ostaşii Necuratului, reprezentaţi cu turbanul turcesc pe cap?)

  Aveau să rămână doar ţăranii din satele din jur, care, treptat, încep să aprovizioneze noul oraş cu produse din gospodăria lor. Vor spune f, t că se duc „la oraş", eis ten polin (is tin polin), de unde, numele turcesc îstanbul.

  Oraşul a trebuit totuşi să fie repopulat cu oameni veniţi din toate provinciile imperiului. Au venit şi greci si, printre ei, bineînţeles, „colaboratori". Oare din aceştia nu vor fi fost şi înainte de căderea oraşului? loan VI Cantacuzino nu-şi dăduse una din fete după sultanul Orkhan, iar nefericiţii Comneni din enclava Trapezunt nu se înrudiseră cu suzeranii lor musulmani? Nu s-au văzut greci şi alti creştini printre scribii şi arhitecţii sultanului, ba chiar şi printre generalii şi amiralii lui?

  Puterea otomană a autorizat reinstalarea patriarhului Constanti-nopolului chiar în oraş – nu în catedrala Sfânta Sofia, transformată în moschee, ci într-o biserică mai modestă, unde, în zilele noastre, se mai află încă sediul patriarhului ecumenic. Politica otomană a vrut, cu adevărat, să-şi cârmuiască „raialele" cu ajutorul căpeteniilor lor spirituale, în acest fel, patriarhul Constantinopolului, timp de veacuri sef spiritual al tuturor bisericilor ortodoxe din Europa, va dobândi treptat o mare importantă politică, paradoxal, mult mai mare decât pe vremea când popoarele din sud-estul Europei aveau stăpânitorii lor care limitau puterea politică a Bisericii, în jurul acestui patriarhat, învestit pe viitor cu funcţii nu numai religioase, ci şi politice şi culturale, se adună, încetul cu încetul, o dată cu clerici de toate rangurile – reprezentanţi ai patriarhalelor din Orient, ai marilor mânăstiri, mitropoliţi supuşi patriarhului, bulgari, sârbi, români, ruşi —, o întreagă administraţie, al cărei responsabil va fi marele logofăt al patriarhiei (din titularii acestui prestigios post se vor trage mai multe din cele mai de seamă familii fanariote, cum sunt familiile Hrisosco-leu, Rosetti, Caragea, Mânu). Vor fi printre ei şi oameni învăţaţi, deoarece vor exista scoli şi o Academie vestită în tot orientul ortodox, însă, foarte curând, se vor afla printre ei şi oameni de afaceri, întrucât turcii dispreţuiesc negoţul şi nu stiu limbi străine, în afară de limba sfântă şi de cea savantă a Islamului: adică araba şi persana.

  Toţi aceştia se strâng în jurul Patriarhiei, instalată definitiv în 1601 într-un cartier al îstanbulului, între zidul împrejmuitor al cetăţii şi malul de sud al Cornului de Aur, în apropierea unui vechi far, sau fanai, datând de pe vremea „Frâncilor", de unde numele de Fanar. Acest cartier din jurul Patriarhiei va fi dat, de către Poartă, grecilor şi va deveni, ca să zicem asa, ghetoul grecesc din Constantinopol.

  O figură dintre cele mai neobişnuite din mediul acesta va fi, în secolul al XVI-lea, acel Mihail Cantacuzino poreclit de turci Seita-noglu, Fiul Satanei. Apare ca primul dintre urmaşii marilor familii bizantine care, prin iscusinţa şi şiretenie, au reuşit să-şi revină după dezastru7. Este cel mai mare negustor de blănuri şi de alte mărfuri de preţ aduse din Polonia şi Rusia pentru curtea