V V

  „Nu mă tem nici de bănuiala că as întrece măsura, nici de învinuirea că as ponegri de voi spune că nu se află pe fata pământului un neam de ticăloşi mai mârşavi decât fanarioţii" – astfel se exprimă generalul conte de Langeron4, emigrat francez intrat în slujba Rusiei, în jurnalul său de campanie, şi continuă: „Ei sunt cei ce mijlocesc, cei ce pun la cale, atâta si, adesea, duc la îndeplinire toate nelegiuirile ce se săvârşesc zilnic la Constantinopol de către o câr-muire sângeroasă, unde nici un fel de lege sau de credinţă nu domoleşte sălbăticia slujbaşilor ei, care, cu toţii (chiar şi cei mai înalţi dregători), sunt de obârşie proastă şi nu răzbesc în viaţa aceasta trecătoare decât împingându-şi vrăjmaşii la pieire sau ucigându-i.

  Singurul tel al tuturor acestor fanarioţi, ţintit încă din cea mai fragedă copilărie, este un loc de domnitor în Muntenia sau Moldova. Ca să-1 atingă, nici o fărădelege nu li se pare prea mare, nici o josnicie nu este prea umilitoare. De cumva vreun frate, unchi, văr sau chiar părinte se pun în calea năzuinţei lor, otrava sau securea călăului îi scapă de ei; căci, atunci când nu-1 poţi nimici tu însuti pe cel ce-ţi poate dăuna, îl pârăşti, iar de la pâră, oricum ar fi ea, până la moarte, la Constantinopol, nu este decât un pas. Lăcomia, bine cunoscută, a acestei nemernice cârmuiri duce la locurile râvnite. Ca să ajungi până acolo, rămâi sărac lipit, apoi furi şi jefuieşti ca să-ţi refaci averea.

  Un domnitor proaspăt numit pleacă de la Constantinopol cu datorii de două-trei milioane de piaştri. După patru, cinci sau sase ani de domnie, se întoarce cu o avere de cinci-şase milioane, atunci când i se lasă răgazul să le adune: însă, îndeobşte, este alungat, surghiunit sau i se taie capul după câţiva ani de huzur, sau de se află că a adunat o avere destul de mare ca să-i poată fi luată [.].

  Ce să însemne oare un domnitor ca aceştia de nu poate căpăta ceea ce-şi doreşte decât prin nelegiuiri, jertfe şi josnicii, şi care vede tot timpul în fata ochilor, câteodată anume pregătită pentru el, sabia unui ucigaş sau uneltele de tortură de care rareori se întâmplă să scape? Un european, un om născut într-o tară civilizată nu poate pricepe de ce atâtea jertfe, de ce această viaţă hărţuită întruna de groază sau de uneltirea vreunei ticăloşii, însă aşa este viaţa fanarioţilor: s-au văzut copii de zece ani care spuneau:

  — Ce-mi pasă că mi se taie capul la treizeci de ani, dacă pot fi domnitor la douăzeci şi cinci?5

  Cine erau, aşadar, fanarioţii aceştia, atât de huliţi, şi pe ce căi ajunseseră ei, în secolul al XVIII-lea, să pună mâna pe cârmuirea tarilor române?

  La început, jugul otoman a fost, pentru români, mai putin apăsător decât pentru greci, bulgari, sârbi sau albanezi, ale căror state fuseseră nimicite, ţările fiind transformate în paşalâcuri. Tara nu este ocupată prin forţă militară, iar musulmanii nu au dreptul să se stabilească aici şi să-şi ridice moschei. Chiar şi tributul, la început, este mai curând simbolul unei supuneri (sau al unei „neutralităţi binevoitoare") decât o contribuţie la bugetul imperiului: l O 000 de ducaţi pentru Tara Românească, 2 000 pentru Moldova. Numai că lucrurile se vor înrăutăţi foarte curând. Poarta profită de schimbările de domnie, pentru a spori, treptat, tributul anual, în ultimul pătrar al veacului al XVI-lea, asistăm la o creştere brutală: în 1593, tributul este de 65 000 de galbeni pentru Moldova şi de 155 000 pentru Tara Românească.

  Faptul se explică prin aceea că imperiul otoman, chiar şi atunci când se află în culmea gloriei, trăieşte peste posibilităţile sale si, ca atare, sărăceşte încet, dar sigur. Ca şi în Roma antică, balanta comercială deficitară duce afară metalul preţios, în mai putin de două veacuri, asprul otoman îşi pierde trei sferturi din valoare6.

  Situaţia s-a înrăutăţit şi mai mult după ce portughezii au descoperit drumul pe la Capul Bunei Speranţe, care, treptat, va duce la ruinarea comerţului ce trecea prin Egipt şi Siria, două ţări devenite provincii otomane. Pe deasupra, exploatarea sălbatică a ţinuturilor agricole din imperiu duce la depopularea şi transformarea în pustiuri a unor întregi regiuni din provinciile din Asia şi Africa.

  Aveau să vină apoi cele dintâi înfrângeri: imperiul nu va mai trăi din cuceriri şi tributuri, ci, dimpotrivă, va fi silit să întreţină armate numeroase şi costisitoare. Sunt motive temeinice care îl vor face să stoarcă şi mai mult provinciile din Europa, cu deosebire ţările române, incomparabil mai bogate.

  Asa se face că nu este vorba doar de bani, storşi cu nemiluita, ci şi de altceva, cu urmări foarte grave: ţările române sunt silite să participe din plin la aprovizionarea imperiului si, mai presus de toate, a capitalei lui, aflată atât de aproape, în secolul al XVIII-lea, observatori străini susţin că o treime din aprovizionarea oraşului Constan-tinopol vine din Principate. De aceea, în aceste ţări, turcii deţin monopolul la cumpărarea grânelor şi a vitelor, cu preturile impuse de ei. Iar preturile acestea sunt tot mai scăzute fată de preturile pieţei, pe măsură ce situaţia economică şi monetară a imperiului se înrăutăţeşte. La sfârşitul secolului al XVI-lea, preturile nu sunt decât cu putin peste jumătate din preturile pieţei, în fiecare an, la date fixe, trimişii Porţii adună mii de tone de grâu şi de orz, sute de mii de vite mari şi de oi (un document din 1591 arată că 141 000 de oi au fost ridicate numai din Moldova), în vreme de război, sunt ordonate rechiziţii suplimentare. Ne putem închipui urmările dezastruoase ale unui asemenea sistem. La început, măsurile acestea lovesc cu deosebire în boieri, mari proprietari de pământ, singurii care aveau surplusuri pentru piaţa externă. Aceasta va determina, în parte, aventuroasa tentativă a lui Mihai Viteazul, ultima încercare importantă a ţărilor române de a scutura jugul otoman.

  Însă,