îndreaptă către marea biserică a Patriarhiei din Constantinopol. Oricine îl vede pe domnitor călare, turc sau credincios, chiar dacă e aşezat în dugheana sa, trebuie să se ridice în picioare, să-şi încrucişeze mâinile pe piept şi să-şi plece capul; mai mult decât atât, îndată ce a trecut pragul porţii, toate sentinelele de ieniceri sunt aliniate de şefii lor şi-1 salută pe domnitorul care trece, ca şi pe marele vizir, plecându-şi capul, punându-şi mâna dreaptă pe inimă şi trăgând în jos de pulpana hainei, semn de mare cinste la ei, vrând să spună că îl respectă atât de mult pe domnitor, încât îşi acoperă picioarele în fata lui şi nu se încumetă să se mişte decât de o va porunci el.

  Când domnitorul şi alaiul sosesc la biserica cea mare a Patriarhiei, turcii au poruncă să rămână afară, în timp ce domnitorul intră călare în curtea Patriarhiei [.]. La poarta principală, domnitorul este în-tâmpinat de către clerul secular; pe treptele bisericii, de către mitro-politi, episcopi şi alte fete bisericeşti prezente acolo; la sfârşit, în usa bisericii, este întâmpinat de patriarh, care îi dă binecuvântarea."

  Cantemir descrie apoi cu multe amănunte ceremonia religioasă, stăruind asupra faptului că miruirea se face în spatele uşilor iconostasului (care, cum se ştie, la ortodocşi, fereste altarul de privirile credincioşilor de rând), cu capul sprijinit de altar. „Atunci, patriarhul îi pune patrafirul pe cap si, după ce i-a citit rugăciunea stabilită odinioară pentru încoronarea împăraţilor, îl unge cu sfântul mir".

  După ceremonie, alaiul se întoarce la palatul domnitorului.

  Însă cea mai strălucitoare este primirea solemnă la sultan. La mai mult de un veac după Cantemir, ritualul rămâne neschimbat, aşa cum se vede din povestirile francezului J.-M. Lejeune, „profesor particular al Alteţei sale Domnul Moldovei", cum îşi spune el însuşi într-o notă din lucrarea fostului consul austriac Raicevich, pe care o tradusese din italiană în 1822. Să-1 lăsăm să vorbească pe Lejeune: „Iată ceremoniile care vin după numirea domnitorilor, aşa cum le-am văzut eu cu prilejul înscăunării ultimilor doi domni din Moldova şi Tara Românească, în 1818 şi 1819, la Constantinopol. A doua zi după numire, un ofiţer superior merge, trimis de marele vizir, să-1 aducă la Poartă pe domnitorul care, de această dată, este urmat de un număr mic din cei apropiaţi, cu toţii călare. Marele vizir îi dă învestitura principatului şi-1 îmbracă în caftan (un soi de mantie lungă cu flori, care, la turci, este semn de cinstire). Toată suita, care, şi ea, a primit caftane, îl însoţeşte pe domnitor până la palatul unde locuieşte acesta. I se aduc apoi, rând pe rând, la distantă de câteva zile, tulurile, stindardele şi hangerul, sau pumnalul împodobit cu diamante. Fiecare din aceste obiecte, care sunt aduse de ofiţerii seraiului sau ai Porţii, este însoţit de un alai mai mult sau mai putin mare, domnitorul primindu-i fie stând pe divan, fie în pragul palatului. I se aduc laude de către cei apropiaţi şi de către aceiaşi ofiţeri, precum şi de alti slujbaşi ai cârmuirii ori de câte ori primeşte ceva; domnul îl pune pe cămăraşul cel mare să le dea celor din urmă daruri mai mult sau mai putin scumpe. Ceremonia cea mai de seamă este audienta pe care i-o dă sultanul, stând pe tron, şi în timpul căreia, după lauda adusă înălţimii sale, viitorul domnitor primeşte de Ia acesta o haină de blană foarte scumpă. Obiceiul pare prea putin potrivit cu trufia musulmană, însă am auzit că el există de pe vremea când Soliman, întorcându-se de la vânătoare, 1-a găsit acasă, astep-tându-1, pe Bogdan, domnul Moldovei, care tocmai îl recunoscuse ca suzeran. Lucrul acesta i-a plăcut atât de mult împăratului turc, încât a cerut ca noul vasal să fie îmbrăcat cu propria sa haină de blană. Domnitorul mai primeşte şi o cucă, adică o cască de ienicer, cu un mot dintr-o pană frumoasă de struţ, şi pleacă apoi însoţit de un alai mare, din care foarte puţine persoane au putut pătrunde în sala de audientă (uzajul nu admite, în nici un caz, mai mult de zece inşi). Cât timp stă la Constantinopol, domnitorul se bucură de multă trecere, drept care se doreşte plecarea lui cât mai grabnică. Această ultimă ceremonie este cea mai strălucitoare. Alaiul (te. alay) este cu adevărat măreţ; mai întâi vine un corp de călăreţi albanezi; urmează stindardele purtate de slujbaşii militari; apoi diferiţi slujbaşi ai casei sale, în ordinea gradelor, solia trimisă de Principat pentru a-1 slăvi în numele locuitorilor, prapurii Sfântuiui Gheorghe, ai Sfântului Mi-hail şi cei ai Sfintei Fecioare, precum şi stemele Principatului. Fiii domnitorului, călare, duc asa-numirul samur calpak, sau căciula de zibelină, şi haina din aceeaşi blană; cel mai vârstnic duce decretul de numire, beyrat, doisprezece cai din cei mai frumoşi, cu valtrapuri scumpe, mânaţi de călăreţi ducând, fiecare, câte un scut mare, lucrat cu grijă, din aur strălucitor, bătut cu nestemate (obicei care vine de la prinţii tătari); în sfârşit, domnitorul însuşi, călare pe un cal dăruit de sultan. Este îmbrăcat cu mantia de blană şi are pe cap cuca: cele trei tuiuri (Lejeune se înşală, domnitorii Moldovei şi ai Tării Româneşti nu aveau decât două – «.«.) sunt duse înaintea lui, în fată merge un capugi-basi, adică străjer al Porţii, este însoţit de gărzi de corp şi înconjurat de cei mai mari slujbaşi ai casei sale. La ceremonia aceasta, toţi slujbaşii, mari şi mici, poartă mantii roşii, culoarea Porţii. Marşul este încheiat de un grup de muzicanţi turci. Cortegiul se destramă la ieşirea din Constantinopol, şi domnitorul, socotit a fi plecat, se întoarce acasă pe ascuns; mai stă acolo vreo câteva zile ca să facă ultimele pregătiri înainte de a pleca într-adevăr. Desi în desfăşurarea ceremoniilor turceşti nu este o ordine anume, căci au întotdeauna loc ab hoc şi ab hac, ele impresionează totuşi prin măreaţa gravitate a personajelor, prin hainele cele scumpe, prin strălucirea şi bogăţia podoabelor".

  Impresia aceasta este întărită de povestirea lăsată de Lady Craven despre plecarea solemnă din Constantinopol a lui Nicolae Mavro-gheni, în 178615: „într-una din zilele trecute,