am văzut plecarea cu mare pompă a unui principe numit la cârma Valahiei. Alaiul era foarte frumos: era alcătuit din curtea şi străjerii lui, dintr-o escortă dată de Poartă, de ieniceri şi de bucătari, toţi călare, doi câte doi, unii în capul alaiului, alţii încheindu-1, şi dintr-un număr nesfârşit de cai. Erau acoperiţi cu valtrapuri din postav cu fir de aur şi cu broderii bogate, înaintea proaspătului guvernator, care se afla la mijloc, erau purtate două cozi de cal albe, legate de nişte bete, şi un soi de căciulă ce aducea cu o cască, embleme ale noii dregătorii. Nu mai este tânăr si, cunoscându-1 pe ambasador (Choiseul-Gouffier – n.n.), a privit către ferestrele unde ne aşezasem noi şi a făcut un semn din cap. Alaiul s-a scurs aşa multă vreme şi nu-mi aduc aminte să fi văzut vreodată ceva mai măreţ".

  Este lesne de înţeles că onorurile acestea, de care, îndeobşte, nu aveau parte decât cei mai înalţi dregători ai Sublimei Porţi, încoronarea de către patriarhul ecumenic, aşijderea vechilor împăraţi ai Bizanţului, în sfârşit, perspectiva de a fi stăpâni pe nişte ţinuturi creştine odinioară neatârnate, aveau cum să-i ameţească pe grecii din Fanar, obişnuiţi să trăiască în „ghetoul" lor încă din copilărie, înfricoşaţi şi umiliţi. De aceea, ar fi gata de orice numai să capete numirea într-una din cele două ţări. Funcţia este, de fapt, cumpărată, lucru pe care nici nu-1 prea ascund. Se începe, bineînţeles, cu un dar oficial făcut sultanului, însă mai e şi – as spune: mai ales – marele vizir, a cărui bunăvoinţă trebuie câştigată, pe lângă alti miniştri sau demnitari mai mici ca el, cu atât mai mult dacă postulatul este ocrotit de vreunul dintre ei. Când a fost numit Constantin Hangerli, pe care 1-am văzut cum a sfârşit, în februarie 1799, internunţiul von Herbert-Rathkeal16 îi scria (în franceză) ministrului său, cancelarul Kaunitz: „Lumea spune că pricina unei schimbări atât de neobişnuite (înlocuirea bătrânului Alexandru Ipsilanti, care se bucura de preţuirea tuturor, cu Constantin Hangerli, care nici măcar nu urmase filiera „clasică", întrucât nu fusese mare dragoman, ci doar dragoman al flotei – n.n.), ar fi actualul Căpitan-paşa. Nişte persoane, care stiu ce spun, susţin că noul domnitor, care se îmbogăţise foarte mult de pe urma asupririi insulelor din Arhipelag, i-a numărat patru sute de mii de piaştri lui Căpitan-paşa, stăpânul său, făgăduindu-i totodată că, în fiece an, îi va plăti un tribut de două sute cincizeci de mii de piaştri atâta timp cât avea să domnească: vedem aşadar că nefericita aceasta de tară este sortită să fie asuprită şi jefuită asemenea insulelor din Arhipelag ca să umple cuferele, mereu goale, ale acestui amiral."

  Ce să mai zicem atunci de afirmaţiile lui Langeron, făcute cu vreo douăzeci de ani mai târziu, despre Ion Gheorghe Caragea? „Ne putem închipui cât de mare era dorinţa acestor greci să pună mâna pe Principate, dacă vom afla că domnitorul Caragea, cel mai lacom şi mai neruşinat dintre toţi ticăloşii aceştia, fiind numit domn al Vala-hiei, după încheierea păcii (pacea de la Bucureşti, din 1812 – n.n.) a stors, în sase ani, din această nenorocită provincie, 93 de milioane de piaştri – potrivit schimbului din acea vreme, peste 50 de milioane de ruble.

  — A cheltuit vreo 5 sau 6, a luat cu el când a fugit 18 (cu diamante şi cu giuvaieruri cu tot), 70 de milioane au mers la sultan, la miniştrii acestuia şi la fanarioţi."

  Un alt procedeu adesea folosit de Poartă: mutarea dintr-o provincie în alta. Trecerea din Moldova în Tara Românească era, pentru domnitor, o înaintare în grad, deoarece noua provincie „aducea" şi mai mult. Iar, oricum, a trece din Tara Românească în Moldova era mai bine decât să fii mazilit (din te. mazul: destituit).

  Mai mult: socotind că plocoanele de pe urma înscăunării domnilor Moldovei şi Munteniei sunt prilejuri prea rare, desi domnitorii erau schimbaţi des sau erau mutaţi dintr-o provincie în alta, Poarta scornise înnoirea în fiece an a firmanului de înscăunare. Datoria de a face această înnoire, care se numea „micul mucarer" (marele mu-carer fiind „darul" făcut la începutul domniei), avea îndoitul avantaj de a-i tine pe domnitori într-o veşnică teamă şi de a aduce an de an vistieriei sultanului, după cum spune Raicevich, vreo 700 000 de piaştri – ceea ce, împreună cu nenumăratele şi inevitabilele peşcheşuri şi bacşişuri, îl costă pe domnitor mai mult decât de două ori pe atâta.

  Abatele Boskovic, în timpul călătoriei sale, fusese, cu totul în-tâmplător, de fată, alături de domnitorul Grigore Callimachi, la ceremonia prilejuită de mucarer, la porţile laşilor. La marginea drumului, fusese ridicat un cort mare; ambasadorul Porter, împreună cu suita sa, din care făcea parte şi abatele, fusese poftit aici de către domnitor. Divan-effendi citise firmanul de confirmare şi-i dăruise domnitorului, din partea sultanului, un cal frumos cu valtrapuri scumpe. Boskovic povesteşte: „De o parte şi de alta a drumului, cale de o milă, se afla un sir de călăreţi înarmaţi până-n dinţi, cu o mulţime de flamuri frumoase, din loc în loc". După ceremonie, „toată adunarea, o mare mulţime, şi toţi călăreţii care făcuseră parada au luat drumul către oraş; am rămas să privesc, de pe un dâmb, spectacolul care era cu adevărat măreţ". A doua zi, în timpul unei audiente particulare, învăţatul nostru iezuit îşi petrece toată seara expli-când domnitorului şi fratelui acestuia funcţionarea câtorva aparate de fizică şi de optică. Notează că domnitorul pricepea foarte bine italiana şi franceza, dar se prefăcea a nu vorbi decât greceşte. şi abatele comentează: „Bietul principe! Numai Dumnezeu ştie ce soartă îl aşteaptă peste un an, acum este despotic, dar poate că va fi trimis în pribegie, sau, măcar, va fi silit la o viaţă necăjită printre turci, care se poartă cu creştinii mult mai rău decât ne purtăm noi cu evreii în ghetou: în Italia, aşa se zice cartierului evreiesc." Bunul abate nu se înşela prea mult: peste câţiva ani, bănuit de simpatii fată de ruşi, Grigore Callimachi avea să fie decapitat.

  Frământările şi intrigile