care precedaseră dizgraţierea fostului domnitor şi numirea celui nou nu se isprăvesc o dată cu înscăunarea acestuia din urmă. Am văzut mai înainte, în povestirea lui d'Hauterive, o scurtă descriere a alaiului care se urneşte, în sfârşit, ca să se îndrepte către „pământul făgăduinţei". Pe lingă cei câţiva boieri munteni sau moldoveni, veniţi să i se închine, şi toată clientela lui grecească, domnitorul cel nou ia cu sine patru funcţionari turci, meniţi să stea în preajma lui. Este vorba de acel divan-effendi, care se îngrijea de respectarea legilor musulmane de către turcii din Principate. Acest divan-effendi citeşte – la Divanul din Bucureşti sau Iaşi – firmanul de numire a noului domnitor. Apoi, besli-aga, însărcinat cu paza călătorilor mahomedani; mehter-basi, mai marele muzicanţilor; în sfârşit, bairactarpurtătorul steagului. Domnitorului îi era îngăduit să-şi aleagă el singur aceşti „însoţitori oficiali". Dar, cunoscând obiceiurile de la Constantinopol, se poate bănui că lucrurile erau puse la cale. *$

  După mai multe săptămâni de călătorie, alaiul ajungea în cele din urmă aproape de capitală – Bucureşti sau Iaşi.

  La Bucureşti, domnitorul şi alaiul care-1 însoţea făceau un popas de câteva zile la porţile oraşului, la mânăstirea Văcăreşti. Acolo se aflau mai multe clădiri în jurul unei biserici ridicate de Nicolae Mavrocordat pentru pomenirea părintelui său, Exaporitul, în 1720, şi care era unul din cele mai frumoase specimene ale arhitecturii bizantine târzii17. în vreme ce domnitorul şi suita se odihneau după o călătorie atât de lungă, şi se făceau ultimele pregătiri pentru intrarea solemnă în oraş, gospodarii capitalei dădeau zor să dreagă „podul Beilicului". Se ştie că principalele străzi din Bucureşti, ca şi din Iaşi, erau podite cu bârne groase de stejar, prinse unele de altele, întocmai ca un pod, de unde şi numele de pod dat străzilor principale din capitală. Acest soi de caldarâm, costisitor şi totodată incon-fortabil, va stârni întotdeauna, aşa cum vom vedea, uluirea străinilor. Pentru călătorul ce venea dinspre Constantinopol prin „raiaua" Giurgiu (enclavă otomană pe malul stâng al Dunării, Ia nici cincisprezece leghe de Bucureşti), intrarea în Bucureşti se făcea pe „podul Beilicului". Beilicul era numele dat unui soi de han mare, ridicat de domnitorii fanarioţi pe malul Dâmboviţei, în apropierea acestei străzi, pentru a-i putea găzdui pe oaspeţii musulmani de seamă, fără să-i aibă pe cap la ei acasă; şi cum, pentru turci, domnitorul Tării Româneşti nu era decât un bei, casa lui de oaspeţi se numea beilic). în cele trei-patru zile de dinaintea înscăunării cu mare pompă a noului domnitor, erau repede înhămaţi la treabă toţi nenorociţii care umpleau închisorile oraşului. Se înlocuiau bârnele rupte sau putrezite, se punea pietriş pe marginea drumului, se astupau gropile cu paie şi crengi. Cât ţinea „podul", erau drese la iuţeală faţadele dughenelor – mai ales cele ale cârciumilor! O mare fierbere cuprindea împrejurimile. O mulţime de gură-cască se îmbulzea în vecinătate. Dar nu era expresia unei mari bucurii populare, nici vorbă de aşa ceva. Oare nu în vremea aceea s-a născut zicala: Schimbarea Domnilor, bucuria nebunilor? însă orice prilej de a mai răsufla era bine venit, privirea celor săraci, a celor mărunţi, a celor necăjiţi fiind întotdeauna atrasă, fără a putea fi stăpânită, de luxul celor mari, de caleştile strălucitoare, de uniformele sclipitoare, de caftanele de samur.

  Sosea în sfârşit şi ziua cea mare. în timp ce clopotele zecilor de biserici din oraş erau trase din răsputeri, alaiul se urnea din loc: în frunte, se afla pedestrimea cu halebarde, urmată de marele agă şi de ceausii18 lui, de jandarmii calare, de marele spătar şi de ceauşii acestuia, de politia pedestră, de ceauşii domnitorului şi de pajii înves-mântati în roşu; veneau apoi delegaţiile tuturor breslelor de negustori şi de meseriaşi, fiecare cu starostele ei, si, în urmă, călare pe cai cu valtrapuri scumpe, marii dregători în funcţiune, după ei venind foştii (si adesea, viitorii) dregători; venea, în sfârşit, Domnitorul, precedat de fiii săi şi urmat de toată ostăşimea călare, roşiorii şi călăraşii. Marşul era încheiat de muzica militară, mai întâi, me-terhaneaua turcească (aceasta cânta într-un fel ce-i înspăimânta pe rarii musafiri occidentali), si, după ea, tilincile şi trâmbitele româneşti, înaintea şi în urma alaiului, uneori şi pe lături, pitici, nebuni şi saltimbanci încercau să înveselească norodul si, din când în când, dându-şi sufletul, scoteau de la cei de fată un firav: Trăiască Măria sa!

  Îndată după trecerea minunatului alai, poporul se bulucea pe „pod" – şi în cârciumi —, şi toată ziua şi toată noaptea, uneori şi a doua zi, mahalaua răsuna de zgomote, de strigăte şi de ritmurile tarafurilor ţigăneşti, în fericirea amăgitoare dată de vin şi de ţuică, aflate pretutindeni cu butoaiele, lumea începea, de fiecare dată, să tragă nădejdea că, sub stăpânul cel nou, o va duce ceva mai bine – sau ceva mai putin greu – decât sub cel de dinainte.

  Alaiul îşi vedea de drum, apucând pe dealul Mitropoliei, unde mitropolitul Tării Româneşti săvârşea încă o dată, cu aceeaşi ceremonie ca patriarhul Constantinopolului, ungerea noului domnitor. Abia arunci acesta intra pentru prima oară în palatul său, unde, în sala de audiente, boierii, fiecare după rangul ce-1 purta, erau admişi să-i sărute mâna sau doar o pulpană a hainei M de sărbătoare.

  Domnitorii Tării Româneşti aveau ghinion cu reşedinţele lor. Elegantul palat, cu influente veneţiene, construit la Bucureşti de Constantin Brâncoveanu, la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui de al XVIII-lea, fusese distrus, în parte, mai întâi, în 1718, de un incendiu, pe vremea când Nicolae Mavrocordat, surprins, în 1716, în palat de un „comando" al imperialilor, era prizonier al austriecilor, întors după încheierea păcii de la Passarowitz, Nicolae Mavrocordat n-a găsit cu cale să purceadă la restaurarea palatului. S-a dus să locuiască în altă parte, iar urmaşii – printre care şi fiul său Constantin – au stat fie într-un pavilion de vânătoare, fie la mânăstirile Cotroceni sau Văcăreşti, întrucât, din toate punctele de vedere, locuinţele acestea li se păreau mai sigure.

  La sfârşitul anilor 1770, Alexandru Ipsilanti pune să se ridice un nou palat în stil bizantin pe un deal deasupra