Dâmboviţei, aproape de mânăstirea ctitorită de Mihai Viteazul, în 1592, şi care i-a păstrat numele, Mânăstirea Mihai Vodă. I se va spune Curtea Nouă, ca s-o deosebească de vechiul palat, devenit acum Curtea Veche. Aceasta se va dărăpăna, încet-încet, apoi, câteva generaţii, va fi un lăcaş pentru cerşetori şi pentru cei ce apucau pe căi greşite, cărora lumea le va spune crai de Curtea Veche19, în 1802, un cutremur năpraznic, care a distrus o parte din oraş, va dărâma ultimele ziduri ale palatului brâncovenesc.

  Curtea Nouă era foarte încăpătoare, ba chiar unii călători găseau că nu-i lipseşte o oarecare nobleţe. Soarta avea însă să se înverşuneze şi împotriva ei. în timpul ocupaţiei austriece din 1789-1790, palatul, folosit ca spital de către trupele imperiale, este nimicit în parte de un incendiu. Abia în 1798, Constantin Hangerli pune să-1 repare, făcând mari rechiziţionări de căruţe, meseriaşi şi ţigani din proprietatea mmăstirilor. Se mută în el doar cu câteva săptămâni mai înainte de tragicul său sfârşit pe care 1-am povestit mai sus. Cutremurul din 1802 1-a stricat în parte. Noul domnitor, Constantin Ipsilanti, îl drege de bine de rău – mai curând rău, de bună seamă, de vreme ce sotia noului consul francez la Iaşi, Doamna Reinhard20, care-şi însoţeşte soţul cu prilejul unei vizite protocolare la domnitorul Ipsilanti, în 1806, găseşte că saloanele sunt murdare şi întunecoase. Peste câteva luni, altă ocupaţie străină, de data aceasta rusească, şi palatul devine din nou spital militar! După pacea din 1812, noul domn, Caragea, îl drege din nou şi se mută în el, pentru ca în noaptea de 22 decembrie 1812 un foc năpraznic să-1 ardă în întregime. Un tânăr călător francez, contele de Lagarde, sosit în ajun, asistă la uriaşul incendiu şi admiră curajul pompierilor.

  Caragea se va lipsi de Curtea Nouă: închiriază două case boiereşti, în apropierea Curţii Vechi, le leagă printr-o galerie lungă şi încropeşte la iuţeală un nou palat, unde erau amestecate toate stilurile din Europa şi din Turcia. Faţada principală dădea înspre Podul Mogosoaiei (actuala Calea Victoriei)21. Către stradă, era un fel de chioşc turcesc de unde domnul putea să se uite la trecători, în curte, se intra pe un portal monumental, cioplit, numit, tot după obiceiul turcesc, „Pasa-capusi". în mijlocul marelui pătrat alcătuit de toate clădirile acestea de tot felul, spectacolul ce se înfăţişa privirilor oaspetelui occidental era destul de neobişnuit. Curtea mişună de lume: boieri îmbrăcaţi după ultima modă de la Constantinopol, purtând pe cap coşcogea căciuli de blană, secretari, paji, arnăuţi, slugi, vizitii, printre care treceau vânzătorii de alune, de alviţa, de rahat sau de braga (aceştia din urmă ducând în spinare un soi de samovare mari de aramă), în mijlocul curţii, aşteptau la rând caleştile şi trăsurile boierilor, în fund de tot, erau grajdurile, în fata cărora argaţii plimbau alergând caii domneşti acoperiţi de valtrapuri cusute cu fir de aur.

  De două ori pe zi, povesteşte Raicevich, muzicanţii turci, meter-haneaua, vin şi cântă sub fereastra domnitorului; şi autorul adaugă: „Doamnele grecoaice, cu toate că au gusturi alese, se duc să asculte, mulţumite la gândul că bărbaţii lor se bucură de atâta cinste."

  Lagarde, care se mai află încă la Bucureşti cu prilejul înmânării scrisorilor de acreditare de către consulul Franţei, Ledoulx, în 1813, ne zugrăveşte un tablou viu colorat despre acest talmeş-balmeş oriental: „Ceremonia, îi scrie el prietenului său Griffith, mi s-a părut destul de interesantă, deoarece imită întocmai primirea solilor la Poartă." La ceasurile zece dimineaţa, un echipaj de paradă cu sase cai, trimis de domnitor, vine să-1 ia pe Ledoulx de acasă. Consulul se urcă însoţit de cancelar, în urmă, vin trăsurile francezilor stabiliţi la Bucureşti, în fata şi în spatele cortegiului, detaşamente de arnăuţi călare22.

  În curtea Palatului, sunt întâmpinaţi de un adevărat „huiet de muzică turcească", făcut de „cincizeci de tobe mari, tot atâtea talgere, trei cimpoaie şi sase fluiere, care cântau o muzică îndrăcită. Călăuziţi de ciohodari îmbrăcaţi în livrelele Curţii, am fost duşi în sala tronului, unde un bărbat bătrân (este vorba de Caragea – «.«.), aşezat sub un baldachin de catifea cusută cu perle şi cu fir de aur, înconjurat cu toată pompa de care fusese în stare, mi-a dovedit că rolul de rege, pe care nu-1 juca decât de două luni, nu este nici greu, nici neplăcut, în fata lui, se afla un jilţ, pentru consul, si, de o parte şi de alta, canapele pentru noi. Consulul a rostit discursul obişnuit despre minunatele legături dintre Franţa şi Sublima Poartă, precum şi despre dragostea deosebită pe care suveranul lui o poartă domnitorului. Lagarde scrie mai departe: „Nu am auzit răspunsul lui Caragea, căci a bombănit ceva foarte încet, în schimb a poruncit cu glas tare să se aducă şerbeturi şi cafele, pe care le-am înghiţit în timp ce se vorbea despre evenimentele politice actuale, despre ciuma de la Constantinopol, despre asprimea iernii; când n-a mai avut ce vorbi, am fost prezentat ca să mai spun şi eu ceva. Alteţa sa mi-a făcut cinstea unui zâmbet suav precum cea dintâi picătură de rouă si, după câteva cuvinte fără însemnătate şi nişte răspunsuri la întrebări la fel de neînsemnate, tot alaiul s-a dus la doamna, unde au fost luate de la capăt aceleaşi comedii: o găsim înconjurată de fiicele ei şi de câteva doamne de la Curte, foarte frumuşele; nişte sclave frumoase ne-au adus dulceţuri şi par-fumuri, apoi ne-am desfătat cu sunetele ascuţite ale unei flaşnete, despre care Alteţa sa spunea că nu se mai satură ascultând-o. Când minunea de minavetă şi-a isprăvit cântecul, ne-am luat rămas bun si, cu chiu cu vai, ne-am întors la porţile Palatului, îmbrânciţi, împinşi, izbiţi de tot felul de neisprăviţi, îmbrăcaţi în roşu, în alb, în verde, cu barbă sau fără, cu turban sau calpac pe cap, oameni care, neavând nici o simbrie la Curte în afară de aceste rare chilipiruri şi de darurile primite de anul nou, se îmbulzeau să capete ceva din ceea ce trebuia să dea consulul nou-venit. Am văzut cum, tras în toate părţile, acesta era cât