pe-aci să fie făcut bucăţi; norocul lui că patru ciohodari voinici 1-au luat si, cât ai clipi, 1-au urcat în caleasca, de unde a zvârlit câţiva pumni de rupii peste cerşetorii aceia galonaţi, însă noi, oameni de rând ai unei mari naţiuni, neavând cinstea să fim îmbrăcaţi în haine pline de fireturi, ne-am pus viaţa în primejdie ca să ajungem la trăsuri."

  Iaşii, capitala Moldovei, mai la o parte de drumul cel mare pe care se făcea negoţul între Constantinopol şi Europa Centrală, erau un oraş mai putin întins şi mai putin populat decât Bucureştii. Străinii însă, îndeobşte, îi găseau mai mult farmec, iar palatele domneşti făceau o bună impresie până şi vizitatorilor occidentali. Chiar de prin 1762, părintele iezuit Boskovic, găzduit, împreună cu trimisul Angliei, în palatul de vară al domnitorului, îl găsise frumos, spaţios şi bine mobilat. Mai era şi un al doilea palat, pentru femei; la ambele, se ajungea pe o scară monumentală împodobită cu „sculpturi de valoare". Palatul fusese construit – preciza Boskovic, – „de vestitul Grigore Ghica, în mai multe rânduri, de-a lungul veacului, domn al Moldovei şi al Tării Româneşti; era un om tare iscusit, cu mare faimă prin ţinuturile acestea".

  Un tânăr diplomat rus (neamţ de origine), Joseph Christian von Struve, care vizitează Iaşii în 1791, cu prilejul tratativelor de pace dintre Rusia şi Turcia, este plăcut impresionat de palatul domnesc: „Cea mai frumoasă clădire din oraş este palatul domnitorului Ipsi-lanti, în care a locuit printul Potemkin când a venit în oraşul acesta." Mai departe, evocă petrecerile date în cinstea trimişilor celor două puteri: „Sosirea acestor trimişi şi deschiderea convorbirilor în vederea încheierii păcii au prilejuit o mulţime de serbări şi de baluri în palatul Ipsilanti [.]. Din odaia în care stăteam eu, în apropiere de palat, nu mi-a fost greu să mă uit pe îndelete la bogăţia vesmintelor de tot felul, atât cele ale bărbaţilor, cât şi cele aie femeilor poftiţi la aceste serbări. Luminile strălucitoare din încăperi, minunatele concerte ce au putut fi auzite acolo au fost pentru mine tot ce văzusem eu mai frumos vreodată."

  Dar, ca şi la Bucureşti, palatul este nimicit de un incendiu. Alexandru Moruzi îl reconstruieşte, între 1803 şi 1806, mărindu-1 şi mobilându-1 cu un lux neîntrecut. Nu va locui niciodată în el: cu câteva zile înainte de data inaugurării, este mazilit de către Poartă. Mazilirea lui (o dată cu cea a lui Constantin Ipsilanti la Bucureşti) va sluji drept pretext războiului ruso-turc din 1806-1812. Potrivit unei note a lui Lejeune, traducătorul lui Raicevich, era vorba de o clădire mare, de cărămidă şi de piatră, în stil neoclasic occidental, cu o singură aripă văzut din fată, cu parter şi un singur cat. Atâta doar că, după părerea sa, „se făcuse prea mult pentru sălile cele mari de ceremonii, ca şi pentru cele menite Cancelariei Tării", încât palatul nu avea decât şaptezeci de încăperi, când ar fi putut avea peste o sută! La rândul său, consulul britanic, Wilkinson, de obicei atât de critic, scrie: „Palatul domnitorului este clădirea cea mai mare din tot oraşul; de jur împrejur, sunt grădini şi curţi; este mobilat într-un stil pe jumătate oriental, pe jumătate european şi este destul de mare ca să poată găzdui, fără nici o greutate, peste o mie de inşi." în sfârşit, un emigrant francez, contele de Moriolles, care călătoreşte în Moldova, în 1809, împreună cu un mare senior polonez, găseşte că locul este încântător, interiorul palatului mare şi impunător, decoraţia şi mobilierul măreţe: „o adevărată locuinţa de suveran, elegantă şi modernă".

  Nu acelaşi lucru se putea spune despre adunătura pestriţă făcută în grabă de Caragea, la Bucureşti, în 1813, după ce „Curtea Nouă" fusese distrusă de foc.

  Cele câteva descrieri ale palatului domnesc din Bucureşti, pe care le avem de la sflrsitul epocii fanariote, ne arată un interior rânduit şi mobilat în întregime „după moda turcească". (De altminteri, Bucureştii, mai aproape de Constantinopol decât Iaşii, fuseseră întotdeauna un oraş mai oriental decât capitala moldovenească.) în afară de mulţimea covoarelor scumpe, nu vedeai acolo nimic cu adevărat de soi. Iatacurile doamnelor nu erau la un loc cu cele ale bărbaţilor, în încăperile de primire, mai nici o mobilă europenească; divanuri late fls-a lungul pereţilor, uneori pe două sau trei laturi, banchete, măsuţe joase si, pretutindeni, covoare orientale. Călătorii apuseni se miră cel mai mult de faptul că nu sunt nicăieri mese sau birouri de scris. Copiştii, secretarii, chiar şi boierii, folosesc nişte călimări făcute de obicei din aramă, cu un mâner lung pe care îl înfig la brâu. Se scrie pe genunchi sau stând pe vine ori lungit pe divan, în 1806, a doua zi după ce a sosit la Bucureşti, Doamna Reinhard îi scria mamei sale: „M-am dus să văd odăile în care aveam să locuim; mi s-au părut foarte goale: în afară de nişte divanuri, nu mai era nimic, si, spre marea mea mirare, nici măcar o oglindă: soţul meu cerea stăruitor o masă de scris; iar eu am vrut să stiu cum trebuie să stai când scrii scrisori. Domnul de Saint-Luce, aflat în slujba noastră, m-a încredinţat că te obişnuieşti repede să scrii pe genunchi; numai cei ce slujesc domnitorului îşi îngăduie luxul unui portofel".

  Toţi străinii se miră, de asemenea, văzând, atât la domnitor, cât şi la boieri, mulţimea de slugi, tară ca vreuna să aibă cine ştie ce treabă de făcut. Un document de pe vremea lui Alexandru Moruzi (a domnit 1793-1796 şi 1799-1801) ne înfăţişează în amănunţime ceremonia de dimineaţa, când domnitorul se trezeşte din somn: cel dintâi intră în odaia domnitorului marele şerbegiu (serbegi-baso), demnitarul care se îngrijeşte de dulceţuri, urmat de un al doilea şerbegiu, care duce tava cu dulciuri: şerbet de trandafiri sau de vişine etc.; după aceea, vine marele cafegiu, urmat de un al doilea cafegiu, care duce pe o tavă de argint ceaşca cu cafea; după el, marele ciubucciu, urmat de un al doilea ciubucciu, care aduce lulelele şi narghilelele. Procesiunea este încheiată de patru fete frumoase din suita Doamnei, fiecare