(a celor mărunte, dar şi a celor de seamă, aşa cum vom vedea), şi inutilitatea celor mai multe dintre ele trezesc numaidecât comentariile călătorilor apuseni. Uitau că se află în Orient, Cei mai multi habar n-aveau cum stau lucrurile în Seraiul de la Constantinopol.

  Influenta orientală se vede însă cel mai tare în îmbrăcăminte. Domnitorul poartă pe cap un işlic, căciulă înaltă de samur, ceva mai largă spre vârf, cu fundul rotund sau aproape triunghiular, de culoare albă (doar pentru domnitor, pentru boieri fiind mai totdeauna roşu). Peste cămaşa subţire de mătase sau de in, venea anteriul, o haină lungă, cel mai adesea de satin cu flori, sau brodată ori cusută cu fir de argint, căzând până la glezne, şi încins cu un sal scump adus din India, înnodat de câteva ori dinainte. La brâu, hangerul, un pumnal lung bătut cu nestemate. Peste anteriu, se purta o haină scurtă de catifea brodată cu aţa de mătase, cu sau fără găitane, cu mâneci largi, fermeneaua, subţire vara, căptuşită cu blană iarna. In sfârşit, când ieşea din casă, feregeaua sau mai somptuosul biniş, o haină largă de postav, deschisă în fată, tivită cu samur de jur împrejur si, la mâne-cile despicate, căptuşita, iarna, de sus până jos, cu blană, în picioare, ghete uşoare sau, cel mai adesea, papuci cu vârful întors în sus, încălţaţi peste nişte ciorapi din pielea cea mai fină, mesi, de culoare galbenă, în care erau băgaţi, sau peste care erau legaţi, şalvarii sau ciacsârii, roşii şi umflaţi.

  Simpla enumerare a acestor termeni, toţi de origine turcească, este grăitoare. La drept vorbind, în îmbrăcămintea domnitorului şi a boierilor, pe la 1800, doar câţiva termeni generici mai tin de vechiul fond al limbii, de pildă cămaşa, vesmânt, încălţăminte etc. Aproape toţi ceilalţi termeni privitori la îmbrăcăminte – şi ar putea fi citaţi cu zecile – vin din Orient.

  Îmbrăcămintea femeilor, la curte, nu se deosebeşte prea mult de cea a bărbaţilor. Femeile poartă şi ele pe dedesubt salvări (cel mai adesea, din catifea) şi papuci. Pe deasupra, nişte cămăşi din mătase, foarte decoltate, un anteriu prins în fată cu agrafe, un ilic din catifea brodată, tivit cu hermină sau samur; iar când ieşeau din casă, feregeaua sau binişul. Pe cap, atunci când nu aveau diademe sau o clă-dăraie de panglici şi giuvaieruri prinse cu iscusinţă, purtau, îndeobşte, nişte bonete care se asemănau destul de mult cu heninul medieval.

  Curtea domnitorilor munteni sau moldoveni n-a avut întotdeauna înfăţişarea aceasta orientală. Acel voievod din neamul Basarabilor

  (sau vreo radă?), găsit într-un mormânt în Biserica Domnească de la Curtea de Argeş, din veacul al XlV-lea, uluitor de bine păstrat, este îmbrăcat cu vesminte precum cele occidentale, adică, foarte probabil, imitate după curtea angevină din Ungaria. Multă vreme, ţinuta domnitorilor şi a boierilor se inspiră din costumul marilor dregători unguri sau polonezi – cu unele elemente bizantine în hainele de ceremonie, anunţând de pe atunci moda turcească (deoarece nu trebuie uitat tot ce, în îmbrăcăminte, în artă şi în bucătărie, turcii au luat de la Bizanţ).

  Dar, pe măsură ce stăpânirea turcească se face tot mai simţită în Principate, este din ce în ce mai primejdios să doreşti să imiţi Occidentul. Atunci când Grigore I Ghica, reintrat în gratiile sultanului, se întoarce din exil, în 1672, şi-şi aduce nevasta de la Veneţia, aceasta se grăbeşte să renunţe la hainele ei occidentale. Ceva mai târziu, pe la începutul secolului al XVIII-lea, se pare că nu este prudent, chiar dacă eşti rezident străin, să umbli îmbrăcat „europeneşte": turcii, care supraveghează cu grijă purtarea domnitorilor români, văd cu ochi răi până şi hainele celor câţiva occidentali care se învârtesc în jurul domnitorului: medici, preceptori, secretari-tăl-maci. Antonio Măria del Chiaro, un florentin care a fost secretarul lui Constantin Brâncoveanu, povesteşte că „străinul chemat în Principate primeşte, la Pasti, postav şi mătase ca să se îmbrace după moda tării şi să fie la adăpost de privirile pline de ură ale turcilor, care sosesc zilnic pe aici şi care nu văd cu ochi buni vesmintele şi porturile ce sunt altfel decât ale lor".

  În 1742, pictorul elveţian Liotard, venind să stea mai mult timp la Iaşi, îşi lasă barbă şi mustăţi şi poartă caftan şi işlic de blană.

  Mai mult decât atât: dacă dăm crezare unei tradiţii orale, din porunca Porţii, frescele ce împodobeau turnul Coltei din Bucureşti ar fi fost răzuite, întrucât reprezentau soldaţi în uniforme suedeze! (Turnul acesta de pândă fusese ridicat la începutul secolului al XVIII-lea prin grija marelui spătar Mihai Cantacuzino şi cu sprijinul câtorva boieri, printre care şi un Coltea, luptători în ostile lui Carol XII.)

  Asa stând lucrurile, de vreme ce la Curte, în jurul Domnitorului, toată lumea, boieri, secretari, paji, străjeri arnăuţi, ceauşi, ciohodari, slujnice roabe se îmbracă „turceşte", să nu ne mirăm dacă viermuiala aceasta orientală aminteşte călătorului occidental replica, în mic, a Seraiului din Constantinopol. Iar dacă, mult mai târziu, prin anii 1830, când vesmintele orientale nu mai sunt purtate decât de „cei rămaşi credincioşi vechilor obiceiuri", un Raoul Perrin va socoti că acest costum este „bogat şi măreţ", alţii, printre care şi britanicul Thornton, în 1807, nu văd în aceste obiceiuri decât partea lor ciudată şi caraghioasă. „Privitorul european, scrie el, ar trebui să fie de o mare nepăsare dacă, uitându-se la această Curte, n-ar simţi ceea ce te face să simţi amestecul caraghios dintre grotescul ceremoniei şi vulgaritatea purtătorilor; dintre ceea ce te îngreţoşează în linguşeala şi ceea ce este vrednic de dispreţ în mândria deşartă, vrednic de ură în prostia supărătoare".

  Românii dădeau domnitorului lor titlul de domn sau voievod, unul din origine latină (dominus), celălalt de origine slavă (yoievo-da), căpetenie de oşti – termen întâlnit până astăzi la polonezi şi la sârbi pentru a desemna comandanţi militari sau guvernatori de provincie. Străinii, luându-se după ruşi, au dat adesea, începând cu secolul al XVIII-lea, domnitorilor