Tării Româneşti şi ai Moldovei titlul de hospodar. Termenul, sub forma gospodar, figurase în Evul Mediu în titlul slavonesc dat domnitorilor Moldovei şi Munteniei în expresia pleonastică „voievoda gospodar"; însă niciodată nu a intrat în limbajul curent, unde gospodar înseamnă, cum se ştie, un ţăran stăpân pe gospodăria lui, uneori în sens laudativ: un bun gospodar. Cu toate acestea, Curtea austriacă şi cea rusească, pesemne în amintirea vremurilor când aceste ţări erau independente, catadicseau, când se adresau hospodarului, să-i zică print şi alteţa serenissimă. D'Hau-terive, în notele sale, este nemulţumit dacă un suveran străin nu face această politeţe: „Ne-am înţeles să le spunem Alteţa Serenissimă hospodarilor din cele două provincii. [.] Sublima Poartă le zice: judecători ai pricinilor, lumini strălucitoare printre cei ce urmează credinţa în Isus, înalţi şi puternici cârmuitori ai regatelor Moldovei şi Tării Româneşti." O scrisoare de la marele vizir, scrisă în aceşti termeni pompoşi din cale-afară, a sosit chiar în ziua când i se adusese domnitorului o scrisoare trimisă de regele Prusiei, care o scrisese în stilul folosit de el fată de propriii consuli: „Domnule Print al Moldovei, vă felicit etc. şi nu voi pierde nici un prilej de a vă dovedi bunăvoinţa mea." „Adevărul este că, desi un hospodar al Moldovei plăteşte tribut la Poartă şi nu domneşte o veşnicie în provincia lui, atâta vreme cât domneşte, este totuşi suveran, iar bunăvoinţa regelui Prusiei îi ajută la fel de mult ca şi cea a regelui Chinei. Regele Prusiei ar face mult mai bine să dea cămăşi consulilor săi, care i le cer, decât să-şi dăruiască bunăvoinţa unor prinţi care nu-i cer nimic şi care au dreptul să-1 pună să plătească taxe vamale de cinci sau trei la sută, după cum le va fi bunăvoinţă fată de slujitorii şi consulii lui." Este limpede că d'Hauterive nu-1 avea la suflet pe regele Prusiei. (De fapt, Prusia, în acel moment, nu avea la Iaşi un consul, ci un simplu funcţionar, despre care internun-tiul, baronul von Herbert-Rathkeal, vorbeşte ca despre un încurcă-lume şi un beţiv; d'Hauterive îl găsise, în schimb, la Iaşi pe un anume maior von Seidlitz care, în fiecare an, cumpăra, pentru remonta cavaleriei prusace, sase sau şapte mii de cai, „câştigând, scrie el, la fiecare cal, câte doi ducaţi".)

  Spusele lui d'Hauterive despre puterea domnitorului sunt întărite atât de documentele interne, cât şi de povestirile străinilor. Desi Poarta înclina, începând cu secolul al XVIII-lea, să-i socotească pe domnitorii Moldovei şi ai Tării Româneşti ca pe nişte simpli guvernatori de provincie, ea nu s-a atins de legile şi obiceiurile locului şi nu a ştirbit puterea absolută a domnitorului, putere ce mergea până la dreptul de viaţă şi de moarte asupra supuşilor săi. De fapt, desi turcul apăsa tara din punct de vedere economic si, în cele din urmă, el numea domnitorii, le lăsa totuşi acestora toate atributele suveranităţii, în afară de acela de a declara război şi de a bate monedă. Un foarte bun observator, generalul de Bawr (german care slujise în armata rusă în timpul războiului ruso-turc din 1768-1774)23, era de părere că: „toate acestea îi deosebesc pe prinţii din ţările române de alţii, viziri şi pasi, care nu se bucură de asemenea drepturi". Consulul Austriei, Raicevich, stăruie şi el asupra atotputerniciei domnitorilor: „cu toate că în Tara Românească şi Moldova despotul are o situaţie nesigură; că, foarte adesea, este vorba de cineva care nu se trage din neam mare şi care nu are nici un har, înălţat numai datorită uneltirilor grecilor, banilor şi ocrotirii Porţii Otomane, şi pe care un alt intrigant îl poate pierde zvârlindu-1 în nimicnicia de unde a venit; nu se află totuşi o cârmuire mai despotică decât cea a acestor doi domnitori. Despotul acesta se înfăţişează supuşilor, care au nenorocirea să trăiască sub un astfel de jug, cu atâta semeţie, încât boierii, când se duc la el, tremură şi se poartă cum nu se poate mai slugarnic. I-am văzut pe multi dintre ei deschizând usa, pentru a intra la audienta mult râvnită, făcându-şi cruce şi rugându-se la Dumnezeu să-i ocrotească. Numai câtorva boieri, dintre cei mai de seamă, le este îngăduit să-i sărute mâna; de obicei, i se sărută piciorul sau pulpana hainei. Domnitorii pot face ce vor cu averea şi cu viaţa supuşilor." Iar mai departe: „într-un cuvânt, domnitorii exercită autoritatea supremă si, fată de supuşi, se înfăţişează cu toată măreţia şi strălucirea unui suveran."

  Oricât de absolută pare puterea aceasta, ea are totuşi limite, prima dintre ele fiind puterea de fapt a marilor boieri. Boierii tremură în fata domnitorului? Da, dar şi domnitorul, la rândul său, se teme de boieri. şi d'Hauterive remarcă aceasta: „Am întâlnit oameni care căpătaseră dreptul să exercite o putere fără margini, dar care tremurau la gândul de a nu fi pe placul supuşilor lor." şi în altă parte: „Se pare, ce-i drept, că o autoritate absolută n-ar fi trebuit să se împace atât de multă vreme cu nişte privilegii absolute, care aveau s-o îngrădească tocmai în esenţa ei; să nu uităm însă că, în feudalitatea moldovenească, cele două puteri ce decurg din alcătuirea ei de început nu se exercită asupra aceluiaşi obiect; boierii au primit de la ea o putere aproape absolută asupra bunurilor, iar domnitorii asupra persoanei supuşilor. Unii au pământul, ceilalţi viaţa oamenilor, si, din împărţirea celor două jurisdicţii extreme, acestea, „ca să zicem asa, au pierdut, în principiu, dreptul de a se domoli una prin cealaltă şi amândouă au scăpat din frâul legii". Oricât de subtilă ar fi această distincţie, nu aici se află adevărata explicaţie. Pe de o parte, nu este exact să se spună că boierii aveau „o putere aproape absolută asupra bunurilor". Exista, aşa cum vom vedea examinând lucrurile de aproape, un adevărat partaj al dreptului de proprietate între moşier şi ţăranul dijmaş. De altfel, la noi, până la introducerea unei legislaţii de inspiraţie occidentală, Domnitorul păstrase un fel de ius eminens asupra tuturor moşiilor si, dacă era cazul, ţinea seama de el – mai ales când era vorba de o trădare, aşa-zisa „hainie". Aşadar, domnitorul