se teme de boieri din două motive: mai întâi, fiindcă, în orice clipă, prin uneltirile lor pe lângă Poartă, îl pot duce la pierzanie; apoi, fiindcă, fără ei, domnitorul nu poate cârmui. Degeaba îşi aduce el de la Constantinopol clientela şi neamurile, degeaba le dă dregătorii şi tot felul de venituri: fără boierii pământeni, el nu poate nici să împartă dreptatea, nici să administreze provinciile, nici, mai cu seamă – mai cu seamă! —, să strângă dările.

  Domnitorul cârmuia, prin tradiţie, cu ajutorul unui sfat domnesc (de notat alăturarea unui cuvânt latinesc de unul slav, sfat, în româna veche sveat, având aceeaşi etimologie cu sovietl)

  Sfatul era alcătuit dintr-un mic număr de înalţi demnitari, mari dregători; cei mai multi dintre ei aveau un departament ministerial, însă unii nu făceau parte decât din sfat – astăzi am spune: miniştri fără portofoliu. Rangurile lor se trăgeau uneori din Bizanţ: logofăt (cancelar), spătar (cel ce poartă sabia domnitorului la festivităţi) şi chiar, trecând prin Bizanţ, de la Roma, de pildă vistier (din latinescul vestiarius), sau comis (comes), luate însă, cel mai adesea, printr-un intermediar slav. Dregătoria cea mai înaltă, cea de mare ban al Cra-iovei, era de origine ungurească (unde venea, probabil, din avară prin intermediar croat), banii de Severin, Bosnia şi Croaţia fiind un fel de viceregi în ţinuturi de graniţa ale Ungariei. Hatman sau hetman, căpetenia oştilor în Moldova, era de origine polono-ucraineană (deformare a cuvântului german Hauptmanri); tot din germană, prin maghiară, pârcălab (Burggraf), guvernatorul unei fortăreţe de la graniţă; în sfârşit, din turceşte, aga, un soi de prefect de politie.

  Atunci când sfatul se aduna pentru a împărţi dreptatea, în prezenta domnitorului, el lua numele de divan.

  La începutul secolului al XlX-lea, sfatul domnesc nu mai numără decât doisprezece membri, toţi boieri de primul rang, boieri divaniţi sau divanişti – boieri din divan; toţi ceilalţi demnitari tradiţionali au fost coborâţi la un rang secundar, cu toate că titlul lor purta în fată „mare", ca să-i deosebească de boierii care-1 primiseră de la domnitor ca simplu titlu nobiliar – aşa era clucerul, cel ce răspundea de aprovizionarea Curţii; stolnicul (cel ce tăia carnea la masa Domnului), răspunzător de mesele domnitorului; paharnicul, armaşul, căpetenia artileriei şi mai marele peste temniţe, comisul sau marele scutier, serdarul, în Moldova comandantul cavaleriei, în Tara Românească comandantul jandarmeriei călare etc.

  Membrii sfatului domnesc erau, în Tara Românească, în ordine: marele ban al Craiovei, pe vremuri guvernator al Olteniei. Adevăraţi viceregi, marii bani s-au tras, multă vreme, din neamuri înrudite cu Basarabii, si, în provincia lor, se bucurau de o cvasineatârnare, căci aveau sfat (divan) separat şi dreptul de a osândi la moarte. Totuşi, din 1761, când a avut loc o reformă a lui Constantin Mavrocordat, marele ban nu mai stătea la Craiova, ci era reprezentat de un caimacam sau locţiitor. (Se spunea că măsura fusese luată ca să-1 ferească pe ban de cererile necontenite şi tot mai mari ale pasei din Vidin, care credea că are dreptul să facă, oricând şi sub ameninţare, rechiziţii şi să ridice dări din Oltenia, pe deasupra celor, atât de apăsătoare, pe care Tara Românească le vărsa Porţii.) In vremea care ne interesează pe noi, marele ban nu este, aşadar, decât cel din-tâi din marii dregători ai tării, care se află în fruntea sfatului când domnitorul este de fată. în ciuda deselor schimbări, marele ban este luat dintr-un număr mic de familii (printre care Ghica, Brâncoveanu, Văcărescu, Filipescu, Kretzulescu), rangul lor fiind ţinut la mare preţ.

  După marele ban, venea marele vornic, un fel de ministru de interne şi de judecător peste toată tara, în Muntenia, în afara jurisdicţiei marelui ban.

  Din 1716, erau doi vornici (ceea ce, în Moldova, existase dintotdea-una), vornicul de Tara de Sus şi vornicul de Tara de Jos, cel dintâi având în grijă cele sase judeţe dinspre apus, cel de-al doilea, cele sase judeţe din răsărit, în Moldova, Tara de Sus cuprindea jumătatea de la miazănoapte a ţinutului, Tara de Jos, jumătatea de la miazăzi. După vornic, venea marele logofăt, seful cancelariei, care întocmea actele domneşti şi punea pe ele peceţile statului. şi aici, reforma lui Constantin Mavrocordat a introdus dualitatea: pe viitor, avea să fie un logofăt al Tării de Sus şi un logofăt al Tării de Jos.

  Mai recent, căci fusese creat de Alexandru Ipsilanti pe la 1780, este vornicul de cutie, care are în grijă „cutia", lada cu banii meniţi a fi daţi ca ajutor văduvelor, orfanilor, oamenilor de valoare aflaţi la ananghie; banii veneau din „darurile gratuite" făcute de Mitropolie, de episcopi, de preoţi şi de boierii de curând ajunşi în slujbe. Tot o creaţie a lui Alexandru Ipsilanti, încă şi mai recentă (1796-1797), logofătul de obiceiuri, însărcinat cu întocmirea şi scrierea tuturor regulilor ce tin de dreptul cutumiar, atât bisericesc, cât şi laic.

  După el, marele spătar, altădată comandant al oştirilor, care, de când armata naţională a fost desfiinţată, nu mai are în subordine decât o mână de mercenari, de arnăuţi şi de jandarmi pentru păstrarea ordinii. Venea apoi marele vistiernic sau trezorier, al cărui rang protocolar nu avea nimic de-a face cu însemnătatea lui reală (nu lua parte nici măcar la judecăţile din Divan).

  În sfârşit, după un hatman de divan, titlu împrumutat de la moldoveni, corespunzând însă rolului ceva mai modest de procuror în Divanul domnesc, şi un vornic de politie (gr. polis, oraş), însărcinat cu strânsul dărilor de la străini, venea marele postelnic, care, desi era ultimul în ierarhie, juca de fapt un rol de prim-plan. Ales dintre rudele sau persoanele apropiate domnitorului (sub regimul fanariot, întotdeauna un grec), postelnicul, stând în picioare lângă domnitor în timpul audientelor, era un fel de ministru cu relaţiile externe, un sef de protocol şi totodată mijlocitorul dintre domnitor şi ceilalţi miniştri, însemnul dregătoriei lui era un baston lung de argint, cu o măciulie mare, tot de argint, în Moldova, unde nu există ban (titlul există, însă el desemnează un boier de rang inferior şi fără -functie definită), rangul cel mai