înalt este cel de logofăt, care conduce sfatul în lipsa domnitorului. Ceilalţi dregători sunt, în general, aceiaşi ca şi în Tara Românească, atî-ta doar că hatmanul este într-adevăr căpetenia oştilor, sau a ceea ce mai rămăsese din ele, în vreme ce spătarul este un boier de un rang mult mai mărunt şi fără funcţie reală.

  (De la micul grup alcătuit de către primii cinci dregători ai Moldovei – marele logofăt, marele vornic, marele hatman, vistiernic şi postelnic – ar veni termenul protipendadă, din gr. „primii cinci".)

  Boierii urcau, cu timpul, treptele ierarhiei, în secolul al XVIII-lea, cursus honorum, în Moldova, îl ducea pe tânărul boier, într-o perioadă de douăzeci de ani, de la anumite slujbe neînsemnate, ca al doilea sau al treilea secretar (logofăt), paharnic, stolnic etc., până la înaltele dregătorii de hatman, vornic şi mare logofăt. La aceeaşi vreme, în Tara Românească, un model de înaintare în slujbă ar fi fost următorul: comis, stolnic, logofăt, vornic si, în mod excepţional, mare ban. Totul, bineînţeles, uneori cu întreruperi datorate arbitrarului domnitorilor sau duşmăniei lor mărturisite.

  Însă, la sfârşitul epocii fanariote, anumite înalte dregătorii sunt tot mai mult apanajul rudelor sau al „clienţilor" domnitorului, aduşi direct de la Constantinopol.

  Asa cum domnitorul îşi cumpără tronul plătind bani grei, negoţul cu dregătoriile este generalizat şi el, de la vârful până la baza piramidei administrative – şi chiar, după cum vom vedea, şi în ierarhia bisericească. Boierii îşi cumpără dregătoria de la domnitor si, <a rândul lor, vând dregătoriile de slujbaşi sau de prefecţi (ispravnici). Dar, spre deosebire de Franţa, de pildă, unde, sub Vechiul Regim, negoţul cu dregătoriile dusese la moştenirea unora din ele – prin urmare, la stabilitatea şi independenta lor —, negoţul acesta, în vremea fanarioţilor, la noi, dusese instabilitatea la culme – o adevărată instabilitate instituţională! Pentru a satisface un număr cât mai mare de cereri şi a umple vistieria Domnitorului, „sistemul" impune ca dregătorii, înalţii slujbaşi, ispravnicii şi administratorii să nu stea în funcţie decât un an. Apoi, aşteaptă, sau mai curând pân-desc un nou prilej.

  Străinii descoperă acest sistem cu nedumerire. Să-1 ascultăm tot pe Langeron (suntem în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812): „Nici o descriere nu se poate apropia de adevăr când este vorba să-i înfăţişeze pe slujbaşii din Tara Românească. Nemăsurata lor imoralitate, ticăloşia – acesta este cuvântul potrivit – îndurerează şi umple omenirea de silă.

  Mai înrâuriţi (decât boierii moldoveni – n.n.) de către grecii din Fanar, căci un mare număr se află stabiliţi la Bucureşti, multi boieri din Tara Românească au josnicia acestora, lăcomia lor, cruzimea lor şi totodată credinţa pe care o au ei fată de turci (vom vedea mai departe cum trebuie să judecăm această idee fixă a lui Langeron – n.n.).

  Cuvintele ordine, dreptate, cinste, onoare sunt adesea uitate în Tara Românească. Aici, toate slujbele se cumpără, adică se plăteşte dreptul de a săvârşi orice crimă fără a fi pedepsit. Fiecare slujbă, în scurt timp, îl îmbogăţeşte pe cel care o cumpără, dar, după un an, trebuie s-o părăsească sau s-o lase altuia – căci încă un abuz al acestei cumplite cârmuiri este ca un slujbaş să nu stea niciodată mai mult de un an într-o slujbă, o 13513t1915n ricare ar fi ea; arunci vine la Bucureşti, unde se dedă unui lux neînfrânat şi de prost gust, risipeşte la iuţeală rodul jafurilor sale si, după doi ani de stat degeaba, mai cumpără o slujbă, se îmbogăţeşte din nou de pe urma ei, ca să vină iar în capitală şi să trăiască tot pe picior mare. Acesta este cercul vicios al boierilor din Tara Românească.

  Prăzile, furturile, cruzimea slujbaşilor munteni nu sunt o taină pentru nimeni şi nici măcar ei nu caută să le acopere în vreun fel: cumpărarea proceselor, confiscarea grânelor nu sunt decât mijloace oarecare, folosite mereu, dar de mică însemnătate. Există altele, mult mai bune, care nu sunt niciodată uitate.

  Tara este împărţită în judeţe, fiecare judeţ fiind cârmuit de un administrator, numit, ca şi în Rusia, ispravnic. Aceste dregătorii au preturi, mai mari sau mai mici, după veniturile pe care le pot aduce boierilor care le cumpără de la membrii Divanului. Ispravnicii aceştia sunt adevăraţi despoţi în jurisdicţiile lor şi nu se tem că li se va cere socoteala, căci aceasta nu se întâmplă niciodată, sau că vor fi pedepsiţi, căci nici aceasta nu se întâmplă, deoarece superiorii pot fi cumpăraţi. Iau, fără ruşine şi chiar fără să se ferească, de la fiecare ţăran, grânele, vitele, banii. Fiecare familie trebuie să plătească la Divan o dajdie oarecare: ispravnicul o face de două ori, de patru, de zece ori mai mare şi împarte suma cu membrii Divanului. Dacă taranul se încumetă să se opună sau să se plângă de aceste jecmăneli, este întemniţat, ruinat, bătut şi schingiuit în aşa fel încât, adesea, moare în chinuri, sau, când călăii sunt şi mai cruzi, omul se uită cum îi sunt schingiuiţi nevasta şi copiii. Dar despre grozăviile acestea a mai fost vorba.

  Cel mai neînsemnat loc de ispravnic aduce 7-8 000 de ducaţi pe an.

  Seful politiei din Bucureşti se numeşte aga. Uneori, el este cel ce-i ocroteşte pe hoţi, cel care ascunde prada, iar treburile acestea cinstite îi aduc vreo 15-20 000 de ducaţi pe an.

  Spătarul tine o armată de arnăuţi ca să urmărească şi să prindă tâl-harii ce mişună pe drumuri şi în păduri: dar tocmai arnăuţii sunt cei ce fură şi ucid, iar câştigul îl împart adesea cu spătarul. Dacă treburile merg bine, acesta poate câştiga 15 000 de ducaţi într-un an.

  Judecătorii sau logofeţii deschid procese, civile sau penale, sau scornesc cine ştie ce fărădelege pe socoteala oamenilor bogaţi ca să-i despoaie de avutul lor."

  Este greu să mai adăugăm ceva la acest rechizitoriu. Să ne încumetăm totuşi să spunem că anii de război şi de nesiguranţă acceleraseră mult un proces de descompunere, aflat oricum în fază înaintată – dar şi că un comandant al trupelor de ocupaţie nu are cum