să fie un observator cu totul nepărtinitor. „De altfel, spune el mai departe, ticăloşia locuitorilor as pune-o nu atât pe seama propriilor lor porniri, cât pe seama cârmuirii lacome, asupritoare şi sălbatice, sub care gem Moldova şi Tara Românească. Poate că boierii sunt mai curând de plâns decât de osândit. Sub o altă cârmuire decât acest nesăbuit şi crunt despotism turcesc, ei ar fi cu totul altfel decât ceea ce sunt acum. în general, au multa minte şi se pricep la afaceri; sunt de treabă, blânzi, chiar prea sfioşi, ceea ce trebuie pus tot pe seama spaimei stârnite de sabia turcească pe care o simt tot timpul atârnată deasupra capului lor. Dacă ar avea alte pilde decât cele pe care le au necontenit, dacă ar fi mai învăţaţi şi mai civilizaţi, ar ajunge foarte repede la ceea ce sunt celelalte neamuri şi poate chiar mai departe decât multe dintre ele; însă, atâta vreme cât vor fi sclavii unui neam de monştri neştiutori şi fanatici, vor rămâne pururea ceea ce sunt acum." Cumpărarea şi vânzarea dregătoriilor căpătau un caracter aproape legal. La mijlocul secolului al XVIII-lea, Constantin Mavrocordat încercase să instaureze salarizarea tuturor slujbelor. Rezultatul nu s-a lăsat aşteptat: slujbaşii au încasat, curând, atât salariul, cât şi asa-nu-mitul „havaiet", adică tot soiul de plocoane şi bacşişuri.

  Un autor din epocă, Dionisie Fotino24, arată, cu toată nevinovăţia, veniturile obişnuite ale marilor dregători, precum şi preţul la care se vindea o prefectură oarecare din regiunea de munte (yătăsie de plai): cea din Dâmboviţa, 4 000 de lei, cea din Ialomiţa, 3 000 de lei, cea din Nucşoara, 4 000 de lei, cea din Câineni, 14 000 (Câinenii erau un post de vamă foarte important către Transilvania şi Austria!). în total, vornicul din Tara de Sus aduna (spune Fotino) 53 500 de lei pe an, iar cel din Tara de Jos 63 000 de lei si, pe deasupra, 500 de lei pe lună.

  Cele două Principate erau împărţite în judeţe, un termen care, în limba română veche, însemna judecată şi totodată jurisdicţia unui jude. Un fapt vrednic de reţinut: judeţele şi-au păstrat numele si, cu foarte puţine excepţii, limitele pe care le-au avut în Evul Mediu.

  În Muntenia erau şaptesprezece (dintre care cinci în Oltenia sau, pentru străini, Mica Muntenie); în Moldova, după pierderea Bucovinei în 1775 şi a Basarabiei în 1812, şaisprezece – de mai mică întindere. La rândul lor, judeţele erau împărţite în subprefecturi, numite, la câmpie, plasă, iar la munte, plai.

  În vremea de care ne ocupăm, sistemul dualist a fost extins şi în judeţe: vor fi, pe viitor, doi ispravnici (prefecţi) în fiecare judeţ, fapt ce, în ultima parte a regimului fanariot, îngăduise domnitorului să dubleze numeroşi ispravnici băştinaşi cu greci credincioşi lui.

  Ispravnicii cumulau funcţiile administrative, fiscale şi judiciare. Alexandru Ipsilanti începuse, în 1775, o reformă judiciară, înfiinţând la Bucureşti patru înalte instante (sau departamente), din care unul pentru faptele penale (numit, într-un jargon jumătate grecesc, jumătate franţuzesc „departamentul de cremenalion"!), celelalte trei pentru treburile civile şi comerciale, înfiinţase, de asemenea, tribunale civile în judeţe, însă rezistenta pasivă a ispravnicilor a fost, de bună seamă, mai puternică, de vreme ce, patruzeci de ani mai târziu, se constată că ispravnicii au mai departe controlul asupra tuturor proceselor. Lucru foarte lesne de înţeles! – încasarea amenzilor este una din principalele lor surse de venit. Drept care, plouă cu amenzi până ce împricinaţii nu mai au de nici unele!

  Există posibilitatea de a face apel la Divanul domnitorului, sau chiar la acela al marelui ban al Craiovei, ori, pentru pricinile bisericeşti, la judecata Mitropoliei. Domnitorul trecea, de obicei, o parte din îndatoririle sale judecătoreşti asupra Divanului, în timp ce, la Bucureşti, funcţionau sase tribunale specializate, iar unii înalţi dregători aveau o competentă judiciară proprie: marele vornic, de pildă, care avea dreptul să judece orice proces civil sau penal, în afară de cele ce puteau aduce pedeapsa cu moartea; marele vistiernic judeca pricinile născute din strângerea dărilor, precum şi pricinile dintre negustorii băştinaşi; marele armas era însărcinat cu întemniţarea şi cercetarea celor ce se făceau vinovaţi de ceva şi avea datoria să se îngrijească de executarea pedepselor, însă, de câteva ori pe săptă-mână, domnitorul se afla el însuşi la Divan si, împotriva hotărârilor lui, nu se mai putea face nimic.

  În procesele penale, pe lângă închisoare, cel mai adesea se aplicau pedepse corporale, de pildă „falanga", adică un număr oarecare de lovituri cu nuielele la tălpi (de la gr. fălangas, bârnă mare de care era atâmat cel pedepsit). Tăierea mâinii putea fi întâlnită la recidivişti – ca în dreptul musulman —, iar schingiuirea în timpul anchetei era o practică obişnuită. Cu toate acestea, pedeapsa cu moartea, în veacul al XVIII-lea, era rareori aplicată – fapt remarcat, cu oarecare mirare, de toţi observatorii străini. Raicevich scrie: „Pedeapsa cu moartea a fost aproape cu totul desfiinţata de domnitorii din ultimul timp; se cade să li se aducă lauda de a fi fost, îndeobşte, omenoşi, de a se fi îngrozit în fata cruzimilor, cu deosebire domnitorul Ipsilanti, care şi-a dat silinţa să-i facă fericiţi pe cei din Tara Românească. Atunci când pedeapsa cu moartea trebuie, potrivit împrejurărilor şi gravitaţii faptei, să fie cu orice preţ iscălită de domnitor, armaşul vine de trei ori, la oarecare intervale, să-1 întrebe dacă stăruie în hotărârea de a vărsa sânge omenesc. Dacă şi a treia oară domnitorul încuviinl tează, vinovatul este dus îndată la locul execuţiei, spânzurătoarea, de obicei. Lucrul acesta mi s-a părut foarte lăudabil şi pilda ar trebui urmată chiar şi de ţările cele mai civilizate, unde viaţa cuiva tine de voinţa unui singur om sau de a unui mic număr de oameni. Am văzut, spre marea mea bucurie, că rareori se săvârşesc fapte din cele foarte grave. Răufăcătorii sunt mai totdeauna ţigani, care fură vitele sau ucid la drumul mare". (Când vom vedea care era soarta ţiganilor, nu ne vom mira că săvârşeau astfel de fapte.) Pedeapsa cu moartea era cel mai adesea înlocuită cu munca silnică în minele de