Moştenire bizantină, ideea că puterea judecătorească a domnitorului ar fi de origine teocratică nu dispăruse niciodată cu desă-vârsire, şi-i conferea acestuia, chiar şi în vremurile cele mai negre ale regimului fanariot, un fel de harismă. De altminteri, formula diplomatică a hrisoavelor domneşti a inclus întotdeauna formula „X., prin mila lui Dumnezeu, domn al Tării Româneşti (sau al Moldovei)", chiar dacă mai târziu s-a adăugat la aceasta: „si prin voinţa împăratului (sultanul!)".

  Am văzut mai înainte limitele reale ale absolutismului politic al domnitorului. Puterea sa juridică este şi ea mărginită de obiceiul pă-mântului, de legămintele anterioare (mai ales dacă sunt pecetluite de Biserică, fiind însoţite de cele mai cumplite blesteme de cumva aveau să fie încălcate), şi de privilegiile consacrate ale Bisericii şi ale boierilor, cărora domnitorii rareori li se împotrivesc – făcând-o pe propria lor piele! şi mai este ceva: o instituţie medievală, care mai dăinuie încă şi al cărei rol, până de curând, nu fusese socotit la adevărata lui valoare25: Adunarea Stărilor, înrudită cu instituţiile asemănătoare din lumea occidentală, de pildă Stările Generale din Franţa.

  Adunarea era convocată de domnitor ca să delibereze asupra vreunei chestiuni grave care cerea, ca să folosim o expresie modernă, un consens national, aşa cum a fost desfiinţarea serbiei sub Constantin Mavrocordat. Alcătuirea ei nu era totdeauna aceeaşi, dar, întotdeauna, intrau în ea boierii cei mari, mitropolitul şi episcopii, reprezentanţii mânăstirilor, uneori şi câţiva boieri din cei mici, negustori mărunţi şi meşteşugari, precum şi „curteni" (literal: oameni de Curte, în general, oameni înarmaţi şi care reprezentau, chipurile, „poporul"). Iată deci că domnitorii moldovalahi, în ciuda impresiei pe care o lasă că ar avea puterea absolută, sunt şi ei, ca şi cei mai multi dintre suveranii din Europa, ţinuţi în frâu de o întreagă reţea de obiceiuri, de instituţii şi de puteri statornicite.

  Însă, aşa cum am spus mai înainte, problema cea mai importantă era, pentru domnitor, strângerea dărilor; ca să plătească tributul către Poartă, ca să-şi tină Curtea şi administraţia şi ca să-şi recapete – de se poate, cu dobândă! – „investiţia" făcută cu prilejul „cumpărării" Principatului.

  Dar, mai întâi, cine plătea dări?

  Nu există statistici vrednice de acest nume privitoare la populaţia provinciilor romaneşti Moldova şi Tara Românească înainte de anii 1830. Pentru perioadele anterioare, suntem siliţi să ne încredem în aprecierile observatorilor străini şi în cifrele pe care, spun ei, le-au cules de la sursele locale autorizate.

  Langeron scrie (pe la 1809): „Se spune că, în Valahia şi în Moldova, sunt 1700 000 de locuitori. Mi se pare că numărul este prea mare, dar nu pot spune care este cel adevărat. Se socoteşte că ultimele două războaie ar fi scăzut populaţia cu 200 000 de inşi. Oricum, ea este prea mică pentru întinderea tării, şi mult pământ rămâne nelucrat."

  Peste câţiva ani, consulul britanic W. Wilkinson dă totuşi aceleaşi cifre: un milion pentru Muntenia, 500 000 pentru Moldova (amputată, între timp, de Basarabia, care număra peste 200 000 de locuitori). Cât despre faptul că populaţia este rară, toţi călătorii o constată şi o deplâng. Iată ce spunea, încă din 1778, generalul de Bawr în ale sale Memoires historiques et geographiques sur la Valachie: „Este dureros să vezi că o tară atât de frumoasă, cu un pământ atât de roditor, cu un cer atât de strălucitor şi cu nişte oameni atât de buni este atât de putin populată; sunt încredinţat că, aici, ar putea trăi de cinci sau sase ori mai multi locuitori decât are tara acum, şi ceea ce este şi mai rău este că populaţia scade, mai ales de vreo treizeci-patruzeci de ani încoace. Ar putea fi date câteva motive. Câr-muirea prea aspră a turcilor; dările cu care domnitorul este silit să împovăreze tara pentru a fi în stare să plătească tributul anual şi să-şi cumpere prieteni la curtea sultanului; felul cumplit în care se percep dările; necazurile boierilor care, pentru dispreţul şi trufia îndurate de la turci, se răzbună pe supuşi; războaiele în care Poarta a intrat de atâtea ori şi ale căror urmări Valahia le-a simţit atât de bine, fiind adesea teatrul lor; nemaiauzita sălbăticie şi cruzime a trupelor ce străbat tara, care nesocotesc rânduielile locului, călcând în picioare legile, credinţa şi omenia, pe care niciodată nu le-au cunoscut cât de cât; şi chiar şi ciuma pe care, de obicei, o aduc după ei. O sumedenie de nenorociri nimicitoare, din care una singură ar fi de-ajuns ca să pustiască tara cea mai înfloritoare, ajută, fiecare după puterea ei, la scăderea populaţiei, zi de zi, alungându-i pe locuitori".

  În altă parte, de Bawr pretinde că, în anii 1740, sub domnia lui Constantin Mavrocordat, cel care desfiinţase serbia, populaţia Munteniei ar fi scăzut cu peste trei sferturi! Mavrocordat „a găsit, la începutul domniei lui, 147 000 de familii, numărul acesta scăzuse la 70 000, în 1745, când a pus el să fie numărate. După aceea, au fost numărate în mai multe rânduri, cifra cea mai mică fiind de 35 000 de familii". Pare destul de greu de crezut. Faptul că au fost, sporadic, emigrări masive (în Transilvania sau chiar peste Dunăre) nu se mai pune la îndoială, însă, de cele mai multe ori, este vorba de o emigraţie temporară sau de fuga în pădure şi în munţi, în tot cazul, la vreo patruzeci de ani după de Bawr, Dionisie Fotino, în a sa Istorie a Daciei (scrisă întâi în greceşte), într-un tablou amănunţit, pe judeţe, oraşe şi sate, dă un total foarte aproape de prima cifră, adică 158 061 de familii – fără a mai pune la socoteală 100 000 de locuitori pentru Bucureşti şi 25 000 pentru Craiova. Socotind câte cinci inşi de familie – ceea ce, pentru o societate patriarhală şi ţărăneasca, este fără îndoială putin —, avem 915 305 locuitori în Muntenia (nu se înţelege bine dacă aici intră boierii, negustorii şi ţiganii). Pentru Moldova, dă