Fedor Karacsay, călător maghiar care publică, la Viena, putin după 1812, Contribuţii la geografia Moldovei, a Munteniei, a Basarabiei şi a Bucovinei, ne dă 600000 de locuitori pentru Moldova, din care 233 000 ar fi rămas pe malul de răsărit al Prutului, în provincia ce se va numi pe viitor Basarabia. şi aici regăsim cifrele lui Langeron şi Wilkinson.

  În 1831, avem însă o statistică făcută de ocupantul rus, pe familii: socotind că fiecare numără câte cinci persoane, avem în Moldova l 267 000 de locuitori, şi în Muntenia 2 032 362. în sfârşit, cele dintâi statistici romaneşti dau l 419 105 locuitori în Moldova, în 1838, şi 2 407 027 în Tara Românească, în 183926.

  Întrucât este greu să credem că, într-o perioadă încă tulburată de războaie şi de epidemii, populaţia Principatelor ar fi crescut mai mult de două ori în mai putin de o generaţie, suntem inclinaţi să credem că cifrele de 700 000 de locuitori în Moldova şi de un milion în Muntenia la începutul secolului al XlV-lea, departe de a fi fost exagerate, aşa cum credea Langeron, sunt probabil mai mici decât cele reale.

  Din această populaţie, atât de mică, aproape jumătate era scutită de impozite. Boierii, înaltul cler şi mânăstirile nu aveau de dat decât contribuţii excepţionale, pentru care, de altfel, se târguiau aprig atunci când le erau impuse de domnitor (să amintim că scutirea boierilor de impozite era o inovaţie fanariotă; la început, marii dregători, sub Nicolae Mavrocordat, apoi, sub fiul lui, Constantin, toată clasa boierilor). Pe deasupra, aceleaşi categorii, oricum privilegiate datorită stării lor, căpătau un număr mare de „scutiţi", pe lângă gloata de slujbaşi mărunţi (numiţi, cel mai adesea, cu diminutive de la titlurile boierilor: logofeţei, vornicei, postelnicei etc.) şi de cele câteva mii de oameni înarmaţi pe care, sub diferite denumiri, domnitorul îi întreţinea ca să păstreze ordinea.

  Într-adevăr, nu numai domnitorul, dar şi mitropolitul, episcopii şi toţi boierii cei mari au zeci de „scutiţi" – cărora li se dă numele de scutelnici (de la verbul a scuti, el însuşi derivat de la scut). La începutul secolului al XlX-lea, mitropolitul, marele ban şi vreo trei-patru boieri mari după el aveau fiecare câte optzeci; episcopii cincizeci; fiecare mânăstire câteva zeci, după cât era de vestită. Ce să mai spunem, nu era boier, fie cât de neînsemnat, care să nu fi făcut în aşa fel încât să aibă unul sau doi scutelnici. Aceştia făceau pentru „patron" tot soiul de servicii şi de corvezi, primind în schimb doar scutirea de dări. însuşi acest fapt arată ce putea fi impozitul pentru oamenii cei săraci.

  Cunoaştem cifrele privitoare la numărul de familii impozabile în Muntenia în 1819: din 194 000 de familii de „starea a treia", nu mai putin de 76 000 erau, într-un fel sau altul, scutite cu totul sau în parte de impozite, din care peste 45 000 de scutelnici sau alţii asemenea lor! Si, în aceste cifre, nu intră nici boierii, şi nici străinii, numeroşi, aşa cum vom vedea. In unele circumscripţii, numărul scutiţilor putea" fi mai mare decât cel al impozabililor. aşa de pildă, în Noţiuni statistice despre Moldova, publicate în 1849, printul Nicolae Sutu, fost ministru de finanţe al lui Mihai Vodă Sturdza, ne spune că, la Iaşi, în 1848, existau 10 000 de familii scutite de impozite şi doar 7 939 de familii impozabile, mai ales negustori, meşteşugari şi ţărani.

  Să vedem acum care erau cheltuielile la care trebuie să facă fată tara. (Ni se va spune poate că suntem lipsiţi de logică, întrucât ne ocupăm mai întâi de cheltuieli şi apoi de venituri! Vom răspunde că nu ne aflăm într-un regim parlamentar în secolul al XX-lea, ci la începutul veacului al XlX-lea, în nişte provincii supuse Turciei. Mai întâi, se căuta să se afle cam cât era de dat; apoi, lumea se gândea cum să facă rost de bani.)

  Cel dintâi era tributul.

  Am arătat că, de la o contribuţie aproape simbolică în secolul al XV-lea, tributul ajunsese curând o grea povară pentru Principate. Cifrele date de diferiţii autori variază mult de la unul la altul, însă avem norocul să deţinem cifrele oficiale pentru Muntenia, bugetul 1818-1819 (sub Caragea). Totalul dărilor către Poartă, în lei (sau taleri), se ridică la ceva mai mult de 2 000 000 de lei, tributul propriu-zis nereprezentând decât o mică parte din acest total, vreo 300 000 de lei. Restul reprezintă tot felul de contribuţii: 225 000 de lei pentru cele trei enclave turceşti, Turnu, Giurgiu şi Brăila, şi cele două cetăţi de pe malul drept al Dunării, Vidin şi Silistra; aproape un milion merge la trimişii domnitorului la Constantinopol (capuchihaid) şi pentru darurile şi lefurile unor persoane sus-puse; apoi sunt darurile pentru o anumită sărbătoare, de pildă sfârşitul ramadanului (bairamul), cheltuielile prilejuite de sosirea unor înalţi oaspeţi turci în tară etc.

  Si, pe alte căi, aflăm că cele două milioane, date pe fată, cu acte în regulă, nu erau totul, că ar mai trebui adăugat încă un milion, dat pe sub mână vizirilor, paşalelor şi altor dregători de la Poartă. Astfel, numai darul pentru sărbătoarea bairamului, evaluat'oficial la 90 000, ar fi costat în acel an peste 300 000 de lei daţi pe tot felul de daruri.

  Si nu am pus la socoteală, bineînţeles, rechiziţiile, clăcile şi diferenţa de bani de pe urma preturilor impuse, mult mai mici decât cele ale pieţei, la enormele cantităţi de grâne, vite, miere etc., cumpărate din Tara Românească. Acum se înţelege limpede că veniturile declarate ale Principatului, în acel an 5 900 000, nu puteau acoperi decât o parte din cheltuielile efective ale tării.

  Evaluarea acestor cifre este greu de făcut: întrucât domnitorii nu au dreptul să bată monedă, în Principate circulau vreo douăzeci de monede; mai întâi, cele turceşti, bineînţeles, dar şi italieneşti, austriece, olandeze, ruseşti. Multă vreme, piesa de argint olandeză a fost