cea mai răspândită, iar unii istorici susţin că de la leul stând în două picioare pe care îl avea pe revers – de unde şi numele Lowenthaler – ar veni numele unităţii noastre monetare, leul; alţii cred că originea acestuia trebuie căutată în piastrul turcesc de argint, bătut pentru prima dată sub Soliman Magnificul, pe care se află tot un leu. Oricare ar fi explicaţia, leul, cândva echivalentul talerului austriac, devine, începând cu mijlocul secolului al XVIII-lea, din pricina dezordinii monetare care domneşte în imperiul otoman, o simplă monedă de cont echivalentă cu piastrul turcesc. D'Hauterive ne spune, în 1787, că piastrul făcea trei franci; în 1822, un alt călător francez, Charles Pertusier, afirmă că, în urmă cu un sfert de veac, leul făcea patru franci, iar în anii 1760 abatele Boskovic, îl evalua la 5 livre „tournois"; ştim însă, din alte surse, că leul se devalorizează foarte repede în prima jumătate a secolului al XlX-lea, încât, în vremea de care ne ocupăm, nu mai valora decât un franc cincizeci „germinai"27. Dacă luăm de bună această ultimă cifră, cea mai mică dintre toate, cele trei milioane vărsate către Poartă, în 1819, de către Tara Românească ar fi reprezentat patru milioane şi jumătate de franci-aur.

  Celelalte două mari capitole ale cheltuielilor pe 1819 sunt: l 394 000 de lei pentru casa Domnitorului şi 2428 129 de lei „pentru tară", adică în primul rând pentru plata lefilor şi a releelor de postă a căror importantă o vom vedea ceva mai încolo.

  Statul avea venituri, mai întâi, de pe urma capitaţiei, apoi din impozitele indirecte şi de la vămi. Multă vreme, impozitele indirecte ajungeau numai în vistieria domnitorului, deosebită de cea a statului. După reformele lui Constantin Mavrocordat, cele două vistierii au făcut una singură. Pentru a înlesni strângerea capitaţiei, Alexandru Ipsilanti, în 1775, o împărţise în patru sferturi, încasate trimestrial, însă, după el, vor fi curând sase sferturi, apoi opt – şi chiar douăsprezece sferturi pe an!

  Pe de altă parte, ca să se evite mai bine evaziunea fiscală – ba chiar fuga birnicilor —, fusese introdus, în locul perceperii pe cap de familie, un sistem de percepere solidară: pe sat în Moldova, iar în Tara Românească, pe grupuri de 15 până la 18 familii (grupuri numite lude). Repartizarea aceasta dădea prilej, aşa cum bănuim, multor nedreptăţi, ca să nu mai vorbim de neînţelegerile apărute chiar între ţărani. Să dăm câteva cifre: pentru anul bugetar 1818-1819, Moldova (fără Basarabia) a avut, zice-se, venituri de l 442 161 de taleri din capitaţie şi 425 000 din impozitele indirecte, în Tara Românească, au fost, se pare, în 1815, 5 280 000 de taleri din capitaţie, si, anul următor, ceva mai mult de două milioane şi jumătate, din impozitele indirecte, în care intră şi veniturile de la vămi şi de la ocnele de sare.

  Principalele impozite indirecte erau: taxa pe ovine şi pe caprine (oferitul), dijma pe stupi şi pe porci (dijmăritul), taxa pe vin (yină-ritul) – si, sporadic, taxa pe bovine (văcăritul), cea mai detestabilă şi mai detestată, deoarece era pusă pe principalul ajutor al plugarului. Vacantul stârnea adevărate răzmerite, încât, în 1763, Constantin Racoviţa îl desfiinţase, cu firman al sultanului, patriarhul ecumenic blestemându-i pe cei ce se vor încumeta să-1 pună din nou. Vom vedea ceva mai încolo cum a fost cu blestemul! Mai existau, în sfârşit, încă două capitole importante: exploatarea minelor de sare (care aprovizionau o mare parte a sud-estului Europei) şi vămile şi impozitele pe mărfurile de consum local. Spre deosebire de capitaţie, adunată de slujbaşii statului, impozitele indirecte, cele de pe vămi şi cele de la minele de sare erau cedate, anual, unor mari financiari., altă sursă de nenumărate abuzuri. Am văzut mai înainte ce scrie Langeron despre faptele ispravnicilor, adică ale prefecţilor. Ar fi fost de dorit ca spusele lui să fie exagerări, să fie părtinitoare, aşa cum i se întâmplă adesea. Dar, din nefericire, spusele sale se potrivesc cu cele ale multor altora, străini sau pământeni.

  În 1798, în miezul iernii, ca să răspundă cererii turcilor care se pregăteau să-1 ia cu asalt pe răzvrătitul Pasvantoglu din Vidin, Constantin Hangerli pune din nou „văcăritul" – dezlegat de blestem de către patriarhul din Constantinopol.în schimbul a cinci pungi cu galbeni. Dionisie Eclesiarhul, în Hronograful Tării Româneşti, scrie că cei însărcinaţi cu adunatul dărilor, mai ales, precizează el, turcii şi arnăuţii, străbăteau satele „ca nişte lupi înfometaţi", „închidea oameni şi muieri în coseri şi îi îneca cu fum de gunoi şi cu ardei îi afuma, şi-i ţinea închişi ziua şi noaptea, flămânzi, să dea bani. Pe alţii îi lega cu mâinile îndărăt şi cu spatele la garduri şi îi bătea cu bicele. Pe alţii legaţi îi băga cu picioarele goale în zăpada geroasă." Unii dintre ei mureau. Nişte ţărani răsculaţi au adus, într-o cărucioară, pe unul de-ai lor, mort în chinuri, şi au intrat în curtea palatului ca să-1 arate domnitorului. „Să plătească, şi nu-i ucide nimeni", a fost răspunsul Hangerliului.

  Aceleaşi grozăvii sunt povestite de marele boier Constantin (Di-nicu) Golescu, un sfert de veac mai târziu, în a sa însemnare a călătoriei mele28: „Au fost câte zece aşternuţi pe pământ cu ochii în soare şi o bârnă mare şi grea pusă pe pântecile lor, ca muşcându-i mustele şi ţânţarii nici să poată a se feri. [.] Alti creştini, tot pentru dare de bani, au fost spânzuraţi cu capul în jos, şi alţii iarăsi închişi în coşare de vite, unde le-au dat fum, şi alte multe asemenea pedepse".

  Povestirile acestea se potrivesc foarte bine cu numeroasele documente oficiale din care se vede că domnitorul porunceşte să fie cercetaţi, pedepsiţi şi ameninţaţi slujbaşii învinuiţi că ar fi făcut asemenea fapte. Astfel, la 4 iunie 1804, Constantin Ipsilanti trimite o scrisoare circulară tuturor ispravnicilor, pentru a-i înştiinţa că-i sosesc de pretutindeni plângeri împotriva slujbaşilor trimişi de plase (zapciii), care, din capul lor, „se îndrăznesc de bat pe locuitori cu lovituri de bice şi de bete, care această urmare a zapciilor de plăşi este cu