totul nesuferită auzului Domniei mele, de vreme ce nu voim a fi zapciii slobozi a bate pe locuitori numai după a lor voinţă, fără a fi cricarisită vina acestui locuitor de însuşi dumneavoastră". Poruncile acestea erau uneori urmate de pedepse, aşa cum se vede din două documente ale aceluiaşi domnitor (anterioare, de altfel, celui de mai înainte). La 19 februarie 1803, polcovnicul (colonelul) Balauri este condamnat să capete, în public, atâtea lovituri cu nuie-lele la talpa picioarelor (falanga) câte s-a încumetat el să dea, fără nici o judecată şi fără poruncă de sus, numitului Nicolae Caldarâm, şi să fie scos din slujbă, deoarece – scrie domnitorul către aga, „cu nevrednicie un netrebnic ipochimen ca acesta a îmbrăcat caftan". Câteva săptămâni după aceea, la 22 aprilie 1803, Nica, zapciul care îndrăznise să-1 bată crunt pe un hot pe care-1 prinsese, în loc să fie trimis în judecată, este osândit de însuşi Domnul, în Divan, mai în-tâi la „falangă", apoi „să se trimită la ocnă şi după aceste de se va întâmpla să moară cel căsnit de dânsul atunci îl osândim să se pedepsească şi el cu spânzurătoarea".

  Sancţiunile acestea ocazionale, desi aspre, nu sunt, se pare, suficiente ca să curme abuzurile. Sase ani mai târziu, la 20 iulie 1809, Divanul din Bucureşti (ne aflăm sub ocupaţie rusească şi tronul este vacant) anunţă autorităţile din judeţul Olt că „a fost înştiinţat că un Gheorghe, polcovnic spătăresc şi căpitanii după la căpitănii umblând din sat în sat unul peste altul, în cinci plăşi de la deal nebâjănărite, frământând pe locuitori şi osebit de nesuferitele cheltuieli ce le fac îi pradă cu sute şi mii de lei, îi bate despuieti, legaţi cu mâinile îndărăt, spânzuraţi de sus, apoi traşi în jos cu deosebite legături de gât şi de picioare în jos"29.

  La aceste nemaiauzite mijloace de a stoarce impozitele, prin care puteau fi chinuiţi ţăranii cu prilejul strângerii dărilor, se adăuga cumpărarea cu forţa a grânelor şi a vitelor de către slujbaşii Porţii, precum şi necontenitele rechiziţii, pe cât de distrugătoare pe atât de neaşteptate.

  Nu a existat, se pare, un document imperial care să impună Principatelor monopolul exportului de grâne şi de vite30. Sistemul este construit progresiv. Este o stare de fapt, încât domnitorii se simt obligaţi să ceară voie să exporte şi în alte ţări – mai ales în Transilvania şi în imperiu – anumite cantităţi de grâu sau de orz, sau un număr oarecare de capete de vite. însă, de cumva se bănuieşte că produsele ar putea lipsi la Constantinopol, Poarta îşi revocă propriile ei autorizaţii. In secolul al XVIII-lea, există un sir întreg de firmane care amintesc vechea cutumă potrivit căreia anumite produse din târgu-rile şi satele Tării Româneşti şi ale Moldovei, ca mierea, ceara, untul, boii, vitele tinere, oile, hergheliile de mânji erau cumpărate de negustorii turci. Dar, de la o vreme, negustorii străini ar fi pus mâna pe produsele acestea, şi lipsa lor se simte la Constantinopol. însă, după cum scrie Zallony (medic grec, catolic, care publică în 1824 un violent rechizitoriu împotriva fanarioţilor), preţul de cumpărare impus de Poartă nu se ridică niciodată peste o treime din valoarea reală a mărfii pe care o cumpără (probabil, aprecierea lui este exagerată, cel putin după un hatişerif din 1802). Si, bineînţeles, tot Poarta este aceea care fixează cantităţile cerute.

  De pildă, un firman din 1755 precizează că Tara Românească, ea singură, trebuia să dea, în fiecare an, pentru nevoile Capitalei, 35 000 de „chile de Brăila", adică vreo 11 000 de tone de grâu (chila, care nu trebuie confundată cu kilogramul, cântărea, după regiuni, între 430 şi 680 de litri, însă, peste câteva zeci de ani, un raport al consulatului Rusiei la Bucureşti dă cifra de 448 750 de chile de Brăila date de către Tara Românească Turciei, între 1812 şi 1817 – deci o medie anuală aproape de două ori mai mare decât cifra de mai sus, în ciuda angajamentelor Porţii cu prilejul tratatelor de la Kuciuk-Kainargi (1774), Iaşi (1792) şi Bucureşti (1812).

  Consulul Angliei, Wilkinson, poate afirma, chiar, din 1821, că „numai în vreme de belşug, după ce se dă la o parte ceea ce se duce în hambarele şi arsenalul de la Constantinopol, este voie să se folosească ce rămâne pentru negoţul cu străinătatea, însă exportul grî-ului este oprit".

  În fiecare an, în anumite perioade, negustori turci, care căpătaseră învoire de la Poartă, se răspândeau prin sate şi îşi procurau cu ajutorul autorităţilor provinciale locale diferitele produse a căror listă, precum şi cantităţile, fuseseră fixate oficial. Paguba celor ce vindeau era atât de mare încât, în Moldova, se zicea „i-a dat bani pe miere" cu sensul „nu i-a dat mai nimic". Mai rău încă: dacă boii (zeci de mii) şi oile (sute de mii) erau luate din sate, în schimb predarea cerealelor trebuia făcută în porturile Brăila (pentru Muntenia) şi Galaţi (pentru Moldova). Ţăranii pe care cădea năpasta de a fi rechiziţionaţi pentru căratul griului până în port aveau nevoie de zile şi de săptămâni întregi ca să ajungă până acolo cu căruţele şi cu animalele lor. Ajunşi în port, erau din nou victimele abuzurilor de tot felul din partea negustorilor turci, aproape siguri că nu vor fi pedepsiţi. Raicevich scrie: „Valahii şi moldovenii sunt siliţi să-şi trimită grânele la cele două târguri, unde sunt cumpărate după bunul plac al negustorilor, care le cântăresc şi le măsoară cum vor ei. De obicei, dacă se pot întoarce teferi la bordeiul lor, bieţii ţărani sunt foarte mulţumiţi, iar dacă aduc şi câţiva gologani, foarte fericiţi."

  Stăpânirea turcilor asupra Principatelor era atât de aprigă, încât exportul „ilicit" de cereale era aproape cu neputinţă. Desi nu aveau trupe şi nici vameşi la granitele dinspre miazănoapte şi apus, datorită stării drumurilor prin trecătorile din Carpaţi, pe de o parte,.si instituţiei delatorilor, pe de alta, orice încercare organizată devenea iluzorie. Era însă mult mai uşor să mergi cu vitele, pe jos, prin trecătorile din Carpaţi, drept care, în ciuda interdicţiilor şi a ameninţărilor repetate, o