bună parte din vite şi din produsele animale se scurge, în fiecare an, către ţările creştine: imperiu, Polonia, Rusia – şi uneori şi mai departe, aşa cum am văzut că sunt duşi caii de remontă pentru cavaleria prusacă. Iată de ce, din când în când, Poarta tună şi fulgeră cerând să fie cu desăvârşire oprită scoaterea animalelor şi a produselor animale din Principate. Există firmane din 1761 şi 1764 prin care domnii Moldovei şi ai Tării Româneşti sunt somaţi să aibă grijă de „traficul ilicit". Negustorii care încălcau aceste ordine aveau să fie arestaţi, animalele confiscate şi însemnate cu fierul roşu, iar cumpărătorii, ca şi vânzătorii, aveau să fie daţi pe mâna justiţiei otomane pentru a fi pedepsiţi. Repetarea acestor ordine dovedeşte însă că erau totuşi oameni gata să înfrunte orice interdicţie.

  Situaţia se înăspreşte, bineînţeles, în vreme de război. Chiar de la începutul secolului al XVIII-lea, Poarta a cerut tarilor române furnituri excepţionale de război, mijloace de transport şi mână de lucru – chiar dacă ostilităţile se desfăşoară departe de aceste ţinuturi. Del Chiaro, secretarul italian al lui Constantin Brâncoveanu, raportează că, în timpul războiului din Moreea, împotriva Veneţiei, în 1714-1715, Tării Româneşti i s-a dat ordin să trimită degrabă două mii de căruţe cu câte patra boi şi patru oameni fiecare, mii de saci cu făină de orz, mari cantităţi de unt şi de miere, precum şi oi – fără să mai pună la socoteală o sumă de bani care întrecea valoarea tributului anual.

  Totul se înrăutăţeşte în timpul neîncetatelor războaie care se desfăşoară, în parte, chiar în ţările noastre: 1716-1718 războiul aus-tro-turc; 1736-1739 războiul austro-ruso-turc; 1768-1774 războiul ruso-turc; 1787-1792 războiul austro-ruso-turc; 1806-1812 războiul ruso-turc; 1828-1829 războiul ruso-turc. şi chiar şi după război, de vreme ce localnicii trebuie să se îngrijească de repararea fortăreţelor turceşti care se înşiră de-a lungul Dunării şi Nistrului.

  Obiceiul este atât de încetăţenit, încât nu se şovăie nici să se trimită aici după muncitori pentru lucrări ce se vor face la Constanti-nopol. în 1805, de pildă, Poarta îl autorizează pe colonelul Moore, ataşat la ambasada britanică de la Constantinopol, să vină să-i ceară domnitorului Constantin Ipsilanti, la Bucureşti, 150 de muncitori pentru lucrările de reparaţii la flota engleză ancorată în Marea Mar-mara. Ipsilanti se târguieşte aprig, ca, până la urmă, să nu dea dramul decât la 72, dintre care 21 de dulgheri, care sunt duşi cu forţa, neîntârziat, si, după cum spune sursa, „aproape despuiaţi".

  Rechiziţionările de oameni, de animale şi de căruţe pot însă interveni oricând şi oriunde. şi să nu care cumva să încerce cineva să se împotrivească. Orice alai oficial, dacă este însoţit de amăuti sau de ieniceri, se crede îndreptăţit să rechiziţioneze caii oricărui călător, mai ales ai bieţilor ţărani, cărora nu li se dă în schimb aproape nimic, sau nimic, ori li se lasă vreun cal vlăguit de drum. Ţăranul a ajuns să nu mai dea nimic acestor însoţitori înainte de a fi silit prin mijloacele cele mai sălbatice. Există, în această privinţă, o mărturie dureroasă a baronului de Tott, care străbate Moldova ca să se ducă în „Tartaria" (v. Bibliografie).

  Si, în ciuda rechiziţionărilor nedrepte şi fără măsură, a veşnicei nesiguranţe, aflăm că aici se face totuşi comerţ, că există o mişcare a mărfurilor către străinătate, taxe vamale care „se încasează".

  Boii, mai ales cei din Moldova, erau foarte căutaţi. Toţi străinii îi laudă că sunt înalţi şi frumoşi. Când caleasca ambasadorului Porter se împotmoleşte pe undeva prin nordul Moldovei, pe când trecea un nu, abatele Boskovic, povesteşte că, după eforturi nemaipomenite, dar zadarnice – cu toţi caii pe care îi aveau înhămaţi la caleasca, şi oamenii în apă până la piept – se hotărăsc în cele din urmă să se ducă în sat după boi. Un ceas mai târziu, sosesc cu „o cireada întreagă [.] şi a fost de ajuns să înhame sase animale din acelea, de o mărime şi o putere nemaivăzute, ca să ridice numaidecât caleasca, ce nu putuse fi urnită atâta vreme". în altă parte, Boskovic, spune că numai din Moldova se exportă anual, către Transilvania şi ţinuturile germane, 40 000 de boi din aceştia. Iar Charles de Peyssonnel, în valorosul său Trăite sur le commerce de la Mer Noire, apărut în 1787, confirmă că boii sunt „un articol foarte important" în comerţul Moldovei şi că „un număr foarte mare trece în Polonia, în Prusia, în Germania, în Statul Veneţiei şi în Turcia. De obicei, cântăresc între 200 şi 250 de ocale". (ocaua avea între 1,271 şi 1,291 kg). D'Hauterive, la rândul său, notează, tot la vremea aceea: „Nemţii duc în fiecare an zece mii de boi, şi tot atâţia silezienii. în tară, sunt ucişi cel putin 40 000 pentru seu, încât, dacă socotim şi consumul local, ajungem la vreo 80 000 de boi." Raicevich spune că, în fiecare an, sunt ucişi cam 80 000 de boi şi de vaci şi un mare număr de capre, a căror carne este pusă la fiert ca să se scoată seul din ea. Vă-zând numărul mare de vite şi preţul lor scăzut, un alt călător, Fedor Karacsay, scrie că, în Moldova, sunt atât de multe animale încât furtul unei perechi de boi nu înseamnă cine ştie ce pagubă şi că se fură cam 20 000 pe an!

  Desi la munca câmpului erau folosiţi aproape numai boi, creşterea cailor reprezenta una din principalele bogăţii ale tării. Calul din Muntenia sau Moldova era celebru în toată Europa, încă din Evul Mediu, în vremea Renaşterii, şi chiar şi mai târziu, pe hărţile Europei centrale, acolo unde se afla Moldova, apar aproape întotdeauna desenaţi cai. în primele biruri impuse de Poartă tarilor române, figura întotdeauna şi predarea câtorva zeci de armăsari. Un proverb turcesc spune: „Nimic nu este mai presus de un tânăr persan şi un cal moldovenesc." Dar, şi în acest domeniu, mizeria epocii fanariote va lăsa urme de neşters: rasa degenerează întrucâtva, caii sunt mai scunzi, prost hrăniţi, prost îngrijiţi – însă rezistenta lor este la fel de uluitoare ca altădată.