Wilkinson notează: „Rasa cailor din Muntenia este deosebită; sunt scunzi şi nu sunt nărăvaşi; dar sunt puternici, vioi şi în stare să îndure oboseala, oricât ar fi ea de mare. Cei din Moldova se deosebesc doar prin aceea că sunt mai înalţi." D'Hauterive evaluează exportul cailor, numai din Moldova, la vreo 20 000 de capete pe an – mai ales către ţinuturile germane. Din raportul Parrant, aflăm, în 1798, că „Prusia şi Saxonia trimit să se cumpere la târgurile din Iaşi caii de remontă pentru aproape întreaga lor cavalerie uşoară". Se ştie, de asemenea, că, în 1768, Poarta a autorizat vânzarea cailor din Moldova pentru remonta cavaleriei franceze – iar, pe vremea lui Napoleon, va exista o întreagă reţea, în Muntenia, şi mai ales în Oltenia, pentru a trimite cai unităţilor armatelor din Dalmaţia şi Italia (nu se spune oare că, datorită acestui negoţ, tatăl viitorului domnitor Gheorghe Bibescu şi-ar fi sporit averea?)

  Se înţelege de la sine că cei care pot creste cai sunt, mai ales, boierii. Un german din Transilvania, doctorul Andreas Wolf, scrie, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, că, în Moldova, sunt multi boieri care au herghelii de patru-cinci sute de iepe. La mijlocul secolului al XVII-lea, călugărul sirian Paul din Alep, care vizitase Tara Românească şi Moldova, dădea aceleaşi cifre şi chiar mai mari, spunând că era ceva obişnuit să ai patru-cinci sute de iepe şi că un boier din Oltenia, Preda – trebuie să fie vorba de Preda Brâncoveanu, bunicul viitorului domnitor Constantin Brâncoveanu —, avea, pe lângă un şeptel foarte variat, nu mai putin de 12 000 de iepe!

  Există apoi negustorii armeni şi evrei, mai ales în nordul Moldovei, care iau păşuni în arendă ca să îngraşe caii înainte de a-i vinde în străinătate.

  Despre creşterea cailor în Moldova de către negustorii armeni, contele de Salaberry ne dă, în 1821, următoarele amănunte: „.spectacolul cel mai înălţător este cel al unei păşuni din Moldova. Caii noldovenesti sunt foarte preţuiţi, sunt negri sau murgi. Foarte căutaţi sunt armăsarii, crescuţi cu grijă de nişte armeni stabiliţi în tară [.]. Caii trăiesc afară, asemenea animalelor cu lână: vara ies la păscut; peste iarnă, sunt hrăniţi cu fin uscat, păstrat în capiţe. Unui armăsar i se dau zece iepe; ele îl urmează, iar el îşi face datoria, le ocroteşte. Adesea, pe o zi de iama, când pământul este acoperit de zăpadă, toată herghelia, risipită pe păşune, îşi caută hrana pe sub zăpadă şi pe lângă capiţe. Deodată, armăsarul cel mai semeţ nechează; toţi ceilalţi îi răspund, mamele şi mânjii lor vin alergând; mamele alcătuiesc un cerc tutelar, caii cei tineri sunt la centru, iepele stau în fata lor, cu crupa către exterior; armăsarii saltă în jurul acestui cerc, neliniştiţi dar curajoşi, gata să-1 apere; zăriseră un lup, care, adesea, se îndepărtează, dar care, şi mai adesea, se încumetă să sară la ei."

  Alte produse foarte căutate în străinătate: mierea şi ceara. Rai-cevich afirmă că „printre cele mai preţuite şi bogate bunuri din cele două provincii sunt albinele, ceara pe care o dau ele fiind, aşa cum toată lumea o recunoaşte, cea mai frumoasă şi cea mai cerută din Europa". Nu trebuie aşadar să ne mirăm când dr. Wolf ne spune că există ţărani care au până la 200 de stupi, iar unii boieri până la 5000 sau 6000. De cele mai multe ori, stupii erau făcuţi dintr-un trunchi de copac scorburos. Mierea, aşa cum am arătat, pleca îndeosebi către Constantinopol, însă ceara era dusă la Veneţia şi la Triest, de unde era vândută în toată Europa.

  Se mai vindea şi lână, mai ales în ţinuturile germane, vin în Polonia şi Rusia, piei de bou, de bivol şi de miel în mari cantităţi. Cât despre blana de iepure, aflăm dintr-o sursă că, în fiecare an, numai din Muntenia se exportau peste 800 000.

  În sfârşit, pădurile, codrii Munteniei şi ai Moldovei stârnesc admiraţia străinilor. Stejarii sunt falnici, notează d'Hauterive şi Raice-vich. Păcat, zic ei, că sunt folosiţi, în interiorul tării, la pavatul străzilor! – şi că sunt exportate cantităţi enorme la Constantinopol, pentru construirea de poduri şi de corăbii. Traducătorul lui Raicevich adaugă într-o notă: „Ne putem lesne face o idee despre aceste exporturi când vom afla că, în afară de cantitatea cerută de Poartă pentru marină şi pentru poduri, cea mai mare parte a materialelor din casele zidite pe Bosfor, şi care sunt des refăcute din pricina incendiilor, sunt luate din codrii Moldovei. Copacii sunt făcuţi buşteni pe loc şi aduşi, în căruţe, la Galaţi, unde sunt făcute plute ce sunt împinse pe Marea Neagră până la Constantinopol. Viceconsulul Parrant cere stăruitor Guvernului Republicii Franceze să facă presiuni asupra Turciei pentru a căpăta privilegiul de a cumpăra lemne din Moldova. Cetăţeanul Parrant trimitea aceste rânduri cetăţeanului Talleyrand, la 23 Prairial anul 6 al Republicii. Nu ştia că o flotă de peste trei sute de vase pornise de curând din Toulon, ducându-1 pe generalul Bonaparte cu armata lui să atace Egiptul, o provincie a marelui aliat tradiţional al Franţei!

  În vremea aceasta, în ciuda tuturor opreliştilor, multi – chiar şi domnitorul – aveau interesul să găsească o ieşire. Se povesteşte că, între 1813 şi 1817, în Transilvania era foamete; Austria, prin mijlocirea internunţiului ei, căpătase de la Poartă învoirea de a cumpăra grâne din Tara Românească, de la 50 000 la 150 000 de chile de Constantinopol (o chilă cântărind 36 de ocale). Caragea, dând nişte plocoane acolo unde ştia el că trebuie – fără să uite desigur ce i se cuvenea lui —, a schimbat cifra în chile de Brăila, care atâmau de zece ori mai mult: 360 de ocale! într-o tară atât de roditoare, se putea totuşi ajunge la o înţelegere!

  Să nu se creadă însă că singurul interes prezentat de domnitorii fanarioţi pentru cârmuitorii otomani era aprovizionarea capitalei şi a oştilor, la care se adăuga vărsarea birului şi a nenumăratelor plocoane sau peşcheşuri. Fanarioţii ştiuseră să se facă indispensabili Porţii într-un alt domeniu vital, mult mai subtil: cel