Prin cultura, prin cunoaşterea limbilor străine, prin ascuţimea mintii lor – sau, dacă vrem, prin şiretenia lor —, prin legăturile pe care izbutesc să le înnoade cu mediile europene de la Constantinopol si, îndeosebi, cu trimişii marilor puteri, fanarioţii devin, în-cepând cu mijlocul veacului al XVII-lea, un mecanism esenţial al administraţiei otomane. Pătrunzând de timpuriu tainele politicii, ei urmează un anumit drum care, pentru cei mai iscusiţi, sau cei mai norocoşi, trebuie să ducă la dregătoriile cele mai râvnite, patru la număr: dragoman al Flotei, mare dragoman, domnitori ai Moldovei sau ai Tării Româneşti. Ajunşi pe aceste piscuri, rămân totuşi aceiaşi plecaţi slujitori ai cârmuirii otomane. Se aşteaptă de la ei, mai înainte de orice, să nu le scape cumva ceva din cele ce se întâmplă pe la curţile din Europa si, uneori, să fie de folos ca mijlocitori. Am văzut ce rol a jucat Alexandru Mavrocordat Exaporitul în încheierea păcii de la Carlowitz. Iar fiul lui, loan, pe vremea aceea domnitor al Tării Româneşti, va fi însărcinat, în 1718, să negocieze, în numele Porţii, cu Imperiul şi cu Veneţia, tratatul de la Passarowitz. Datorită presei, ei stiu tot timpul ce se întâmplă în Occident; în câteva capitale, au corespondenţi şi agenţi secreţi plătiţi de ei. La urma urmei, ei înşişi sunt informatori ai Porţii – si, aşa cum se întâmplă adesea în astfel de cazuri, vor fi chiar şi „agenţi dubli". La curtea lui Constantin Moruzi, se întâlneşte, în 1777, un Constantin Caragea, vărul unui viitor domnitor, însărcinat cu o misiune specială la Soroca, pe Nistru, şi chiar mai departe, la Moghilev, ca să spioneze mişcările ruşilor, ajutat cu precădere de negustorii evrei care merg din târg în târg pe celălalt mal al Nistrului31. Tot el este însărcinat cu traducerea gazetelor franţuzeşti pentru marii dregători ai Porţii.

  Pe de altă parte, se întâmplă ca domnitorii să aibă o corespondentă secretă cu Viena şi Petersburg. Importanta căpătată de Principate în jocul triunghiular al Austriei, Rusiei şi Turciei explică, oarecum, stăruinţa ruşilor de a introduce în tratatul de la Kuciuk-Kainargi (1774) dreptul de a deschide consulate la Iaşi şi la Bucureşti – clauză la care turcii nu se vor învoi decât după multi ani de tărăgănări, în breşă deschisă de Rusia, intră numaidecât şi Austria, urmată mai târziu de Prusia, Franţa şi Anglia, însă regele Franţei îşi avea oamenii săi la Iaşi şi la Bucureşti de multa vreme. Folosindu-se de trecerea de care se bucurau la Curtea sultanului, ambasadorii Franţei statorniciseră obiceiul de a recomanda domnitorilor din Moldova şi Muntenia, cu binecuvântarea Porţii, secretari pentru corespondenta cu străinătatea. Până acum, am făcut cunoştinţă cu d'Hauterive. Cu vreo doisprezece ani înaintea lui, în Moldova, fusese secretar Jean-Louis Carra (viitor membru al Convenţiei, regicid, ghilotinat la rân-du-i o dată cu girondinii), care, certându-se cu domnitorul Grigore III Ghica, a scris, în timpul scurtei lui şederi, o cărticică plină de răutăţi, mai curând un pamflet decât o mărturie32.

  Încă şi mai înainte, abatele Boskovic, şi ambasadorul Porter îl întâlniseră la Iaşi pe un oarecare domn de La Roche (născut la Aix-en-Provence), „secretar al Domnitorului pentru corespondenta franceză şi italiană", care-i întâmpinase într-o „caleasca de paradă la care erau înhămaţi sase cai", înaintea lui, fusese un oarecare domn Linchou (sau Linche, sau de Linche), marsiliez plin de iniţiativă, recomandat domnitorului Racoviţa de către ambasadorul Franţei – dar care, amestecându-se în politică, sfârşise, în 1760, sub securea călăului de la Constantinopol33. Cu toate acestea, familia lui avea să aibă multi urmaşi în ţinutul românesc, înrudindu-se cu familii mari boiereşti, aşa cum se întâmplase şi cu înaintaşul său, de Miile, care va deveni boier moldovean sub numele Millo.

  Secretarii aceştia francezi au fost nu numai nişte informatori nepreţuiţi pentru ambasador şi pentru Curtea Franţei, dar, aşa cum vom vedea, adevăraţi ambasadori ai culturii franceze în Principate.

  Având în vedere importanta căpătată de rolul lor de informatori ai Porţii, este lesne de înţeles că una dintre marile griji ale domnitorilor din cele două ţări era ca persoanele însărcinate să ducă veştile să ajungă la tintă cât se poate de repede. Ei izbutesc să asigure această rapiditate atât de bine încât, adesea, Poarta află ce se mai întâmplă pe la Curţile Europei chiar înaintea trimişilor acelor Curţi. De pildă, datorită unui trimis extraordinar al Tării Româneşti, se află, la Constantinopol, la 10 mai 1797, vestea preliminariilor de pace fran-co-austriece de la Leoben.

  Toţi martorii spun acelaşi lucru: nicăieri în lume nu se călătoreşte atât de iute ca în Moldova şi Muntenia (să fie oare o moştenire de la hanatele tătăreşti? – ştiut fiind că unul din aspectele cele mai caracteristice ale organizării imperiului mongol al lui Genghis-han fusese uimitoarea rapiditate a ştafetelor lor, în stare să străbată toată Asia doar în câteva zile).

  Wilkinson scrie: „Călătoria în cele două Principate se face cu asemenea iuţeală, că nimic, în nici o altă tară, nu i se aseamănă. Stabilimentele postelor sunt bine organizate; există legături pentru toate direcţiile, caii sunt din belşug." Legăturile erau într-adevăr, din patru în patru leghe, către toate părţile tării, întrucât turcii aveau întotdeauna nevoie de cai, confirmă Raicevich, se afla întotdeauna un mare număr, până la şaptezeci-optzeci la fiecare postă, „fără a mai socoti caii ce trebuiau înlocuiţi în fiecare an". şi adaugă: „Domnitorul îi ia de la ţărani, la preţ de nimic, iar asta sporeşte violentele şi asuprirea." în capitala tării, există un comandament central, în frunte cu un mare căpitan al organizării postelor, menzilhane, tot un cuvânt turcesc, căpitanul acesta fiind, la rândul lui, subordonat marelui spătar. Locul de postă, potrivit unui hrisov dat de Alexandru Ipsilanti, trebuie să fie în afara satului şi să aibă trei-patru odăi pentru călători. Acolo se afla un căpitan de călăraşi; pe unele drumuri, doi beşlii, adică străjeri turci călare, si, în primul rând, însoţitori: surugiii. Călătorul plătea o singură dată pentru toată călătoria, chiar de ar fi fost să străbată întreaga tară. Marele căpitan de la menzilhane ţinea, într-un