registru central, socotelile tuturor mişcărilor de la postele din provincie, care, săptămânal, îi trimiteau un raport, o dată cu banii încasaţi. Călătorii care aveau un firman luau totuşi caii fără să-i plătească.

  Trecerea Carpaţilor se făcea cu nişte greutăţi nemaipomenite. Aflăm că, între Câmpina, la poalele munţilor, şi Braşov, în Transilvania, pe o distantă, în linie dreaptă, doar de vreo şaizeci de kilometri, existau nu mai putin de cinci mii de cai. La munte, în regiunile de graniţă, nu era, de fapt, nici un fel de drum. Wilkinson insinuează că domnitorii nu îndrăzneau să repare drumurile „de teamă să nu fie bănuiţi de către Poartă că vor să înlesnească intrarea trupelor străine în Principate".

  Călătorilor străini care se încumetă să treacă pe acolo fără să ştie ce-i aşteaptă li se taie răsuflarea. Lady Craven, în 1786, şi Doamna Reinhard, în 1806, ne-au lăsat povestiri pline de amănunte pitoreşti. Iată de pildă scrisoarea trimisă de Doamna Reinhard mamei sale, de la Câineni, pe granita dintre Transilvania şi Muntenia, la 11 iulie 1806:„Convoiul nostru apucă pe un drumeag îngust, tăiat în coasta muntelui; urcăm înspăimântaţi, cu ochii pironiţi pe peretele stân-cii, ca să nu vedem prăpastia, rotile trăsurii călcând chiar pe marginea ei; pe alocuri, drumul este atât de îngust, încât parcă suntem agăţaţi deasupra hăului, în clipele acelea de mare primejdie, oamenii care ne însoţesc stăpânesc trăsurile cu nişte frânghii aduse anume în acest scop, în timp ce alţii, în spate, le susţin cu braţele lor puternice. Mergem aşa sase ceasuri; ajungând în satul acela mic, unde am crezut că nu voi mai ajunge vreodată, eram sfârşită de tot. Am fost găzduiţi în cea mai bună casă de aici; proprietarul a avut bunătatea de a se duce să se culce în grajd, ca să ne lase nouă singura încăpere a locuinţei sale; mobila era un divan mare de lemn, cât toată odaia, acoperit cu un covor sărăcăcios. Am stat cum am putut, eu rămânând trează ca să-mi păzesc copilaşii, întrucât, văzând murdăria care domneşte pretutindeni, mă aşteptam la o noapte neliniştită." Peste sase zile, de la Bucureşti, îşi continuă povestirea: „Presimţirile mele s-au adeverit, aşa că am plecat din Câineni fără să mă fi odihnit. Măsurile luate aveau de ce să mă înspăimânte: trăsurile au fost descărcate, iar bagajele îngrămădite în două căruţe, fiecare din ele fiind însoţită de sase oameni, care aveau să o salte şi să n-o lase să se prăbuşească în locurile primejdioase. Escorta noastră era alcătuită din doi tătari, doi arnăuţi, un comisar, căruia i se spune mikmandar, şi de câţiva străjeri; zâmbisem auzind că am avea nevoie de şaizeci de cai ca să trecem munţii, însă am văzut că toţi caii au fost folosiţi.

  Ţi-ar fi sărit inima din piept, draga mea mamă, dacă ne-ai fi văzut căţărându-ne pe drumurile acelea cumplite. Eram cuprinsă de nelinişte şi nu-mi puteam domoli această stare; însă, până la urmă, ochiul şi sufletul s-au obişnuit cu primejdia. La început, am vrut să urc pe jos porţiunile mai grele, însă căldura şi oboseala au învins teama, iar eu am ascultat de soţul meu, care-mi spunea să închid ochii şi să mă las în seama lui Dumnezeu şi a mikmandar-u. încetul cu încetul, mi-am recăpătat curajul şi am îndrăznit să mă uit în prăpastie: am ajuns chiar să mă bucur de frumuseţea sălbatică a locurilor prin care treceam. Pe înălţimile acestea, nu este nici urmă de locuinţă; ici-colo vezi câte un adăpost de ciobani, iar legăturile de postă, aflate din patru în patru ceasuri, sunt singurele dovezi că pe aici se găsesc vreo cî-teva fiinţe omeneşti."

  Contele de Lagarde (care, în 1812, văzuse cum arde palatul domnesc din Bucureşti) ne dă, despre trecătoarea de la Turnu Roşu, o descriere la fel de înfricoşătoare precum cea făcută de Doamna Rein-hard, sau cea lăsată de Lady Craven: „Nici că se poate o stavilă naturală mai puternică în calea năvălirilor de orice fel. Drumurile, abia croite, trec pe marginea unor prăpăstii înfricoşătoare; şi mai adesea încă, ele sunt închise de turci, care, în ultimul lor război cu Austria, împiedicaseră, astfel, duşmanul să se apropie. Trecerea nu a putut fi reluată decât după ce au fost înfipte în stâncă bârne mari de lemn, fără a fi însă înţepenite cu fier, şi care, sub greutatea trăsurilor, se desprind şi uneori se rup, zvârlindu-i pe călători în prăpastie, de unde nu mai este nici o nădejde să fie scoşi, atât de mare este adân-cimea acestora. Ce se vede pe aici? Copaci smulşi din rădăcină sau despicaţi de trăsnet; stânci enorme gata să ne cadă în cap; piscurile munţilor acoperite cu zăpezi veşnice! Vântul mugeşte, pâraiele se reped luând cu ele tot ce încearcă să li se împotrivească. Nu-mi pot desprinde privirea de la acest minunat şi înspăimântător tablou; măsor prăpastia din ochi şi mă bucur de groaza ce mă cuprinde".

  Iar contele de Marcellus, secretar de ambasadă la Constantinopol – cel care va avea fericirea să cumpere pentru regele Franţei Venera din Milo, smulgând-o beizadelei Nicolae Moruzi —, descrie trecerea lui din Muntenia în Transilvania, în 1820, după cum urmează: „La Sălătruc, opt cai nu mai sunt de ajuns ca să-mi tragă trăsura, desi este una din cele mai uşoare; li se adaugă sase boi şi zece oameni care, ajutându-se cu frânghii şi cu ţăruşi, tin trăsura agăţată deasupra prăpăstiilor, făcând-o să alunece de pe o stâncă pe alta. Doi oameni călare, înarmaţi cu topoare, merg înainte ca să cureţe drumul de copacii căzuţi." însă, în câmpie, timpul pierdut este recâştigat – vom vedea în ce fel. La peste douăzeci de ani după Wilkinson, prin anii 1840, fostul consul al Franţei, Adolphe Biâlecocq, va vorbi şi el despre „admiraţia pe care o stârnesc oricărui străin călătoriile în aceste provincii: în ciuda tuturor greutăţilor, aceste călătorii sunt cum nu se poate mai rapide, lesnicioase, necostisitoare.

  Ţăranul moldovalah, de pildă, fiinţa cea mai domoală, cea mai deznădăjduită, cea mai delăsătoare, devine, de îndată ce încalecă, cel mai cutezător şi cel mai iscusit surugiu din