De cele mai multe ori, încălecând fără scară şi fără sa, cu nişte hamuri care nu sunt decât nişte zdrenţe şi nişte sfori vechi, având a străbate, prin munţi şi prin câmpii, cale lungă, pe drumuri necroite, adesea de nefolosit, la capătul cărora, mai putin norocos decât caii săi, căci el nu are nici unde dormi, nici ce mânca, nici unde se adăposti, nefericitul merge ca vântul, şi ajunge unde trebuie. [.] Ajunge proaspăt şi voios, aşa cum a plecat; oricât de mică va fi plata, el va fi întotdeauna recunoscător.

  În viaţa mea, am făcut peste 40 000 de leghe cu poştalionul, însă surugii cum sunt cei moldovalahi, vă rog să mă credeţi, nu se în-tâlnesc niciunde. Călătorul cel mai nepăsător, cel mai îngrijorat, cel mai posomorit nu se poate să nu se însenineze văzând iscusinţa surugiului, voioşia, hazul, filosofia, iuţeală, veselia lui. Aidoma acelor sagals spanioli, îşi îndeamnă tot timpul caii din gură. Mai putin l poetic totuşi decât arrieros andaluzi, îndemnurile adresate din belşug cailor nu sunt luate din cine ştie ce romanceros de prin partea locului, înjură surugiul nostru de se cutremură împrejurimile." Cu acest prilej, Billecocq povesteşte anecdota cu mitropolitul care a stat cu caleasca împotmolită o zi întreagă: surugiii ziceau că n-o pot scoate din noroi. întrucât respectul fată de înalt preasfinţitul îi amuţise! Neputând face altcum, cel mai îndrăzneţ dintre ei se încumetă să-i ceară înalt preasfinţiei sale îngăduinţa să înjure ca să poată face treaba. După răspunsul dat de mitropolit: „Dacă doar de asta-i vorba, fiii mei, eu îmi astup urechile", Billecocq scrie mai departe: „îndată, sub o ploaie de sudălmi, catacreze şi onomatopee pe care, de ar fi să le traduc aici, m-aş simţi tare stânjenit, caii o zbughesc de parcă ar fi fost mânaţi din urmă de tunetele cerului."

  La aşa călăreţi, cai pe măsură! Să-1 ascultăm pe francezul Raoul Perrin, care călătoreşte în ţările române prin anii 1830: „Caii din Moldo-Valahia sunt scunzi, slabi, dar vioi, puternici, neobosiţi. După ce se avântă la drum, de-abia ating pământul, din care smulg bucăţi cu vârful copitei, scapără scântei din ochii înflăcăraţi, albesc zăbala cu spuma balelor, fluturând în vânt, cu semeţie, o coamă lungă şi deasă. N-am mai văzut vreodată aşa ceva: aprigul neastâmpăr al acestor nobile animale este fără pereche. şi care este răsplata pentru o atât de mare credinţă? Vara, iarba şi scoarţă de copaci; iarna, hrana este făcută din coceni de porumb uscaţi, trestia băţoasă adunată de prin mlaştini sau rădăcina aţoasă a unor copăcei". (Amănuntele acestea ni se par scornite ca să sporească interesul povestirii; un englez, Wyburn, care vizitează tara în 1812, spune că aici caii nu mă-nâncă decât ovăz şi că-1 au pe săturate.).

  Despre felul cum erau schimbaţi caii de postă, Saint-Marc Girar-din, tot cam pe atunci, ne face următoarea descriere: „Iată prin ce stepe am mers eu, peste trei sute de leghe, cu o iuţeală care este singurul lucru ce ne mângâie de monotonia drumului, deoarece îl scurtează; şi chiar şi-aşa, oricât de mare era iuţeala celor opt sau zece cai înhămaţi la caleasca şi îndemnaţi cu bicele şi chiotele dorobanţilor ce ne însoţeau, mă apucam şi eu să strig haide! haide! întocmai ca surugiii, ca dorobanţii şi ca înşişi caii, să mă ierte Dumnezeu! atât de nerăbdător eram să înghit întinderile acelea monotone care parcă se făceau la loc! să grăbesc clipa sosirii la postă, posta, adică nişte colibe de crengi şi nişte grajduri asij-derea, unde caii nu stau mai niciodată, deoarece au bunul gust să prefere câmpul înverzit! Aşadar, pe câmp aveam să schimbăm caii. Lucrurile se petreceau asa: doi oameni călare plecau în goană; alergau către o herghelie de vreo treizeci-patruzeci de cai ce păşteau pe câmp; trosnind zdravăn din bici şi strigând cât îi ţinea gura, alungau înspre trăsură herghelia care se apropia în galop, în linie dreaptă, ca un escadron de cavalerie; erau luaţi la întâmplare opt, zece, câţi ne trebuiau nouă, apoi herghelia pleca din nou la galop, şi tot la galop pleca un vârtej des de praf negru, din care se auzeau, la învălmăşeala, ţipete, plesnituri de bici, sau se vedeau, ici-colo, uniformele jumătate asiatice, jumătate europeneşti ale dorobanţilor sau mantaua rosie a vreunui albanez stând pe scaunul trăsurii. Vârtejul acesta care alerga, tipa, izbea eram noi, până la următorul popas de postă."

  Se poate bănui că, atunci când călătoreşti în felul acesta, trebuie sa ai şi unele necazuri.

  Wilkinson ne spune chiar că.„cei ce vor să călătorească cu posta, în felul în care se face acest lucru pe aici, nu trebuie să se aştepte să găsească vreuna din înlesnirile întâlnite îndeobşte prin alte părti. Nu li se dă decât un soi de căruţă, care aduce destul de bine cu acelea care, în loc de loitre, au un fel de zăbrele. Este sprijinită pe patru roti mici, cu cuie de lemn si, cu totul, nu ajunge să fie mai înaltă decât o roabă. Căruţa aceasta este umplută cu paie, iar călătorul trebuie să se aşeze şi să stea drept în mijlocul ei, cu picioarele băgate în paie. Cu nişte funii în chip de hamuri, sunt înhămaţi patru cai, mânaţi de un surugiu călare; pornesc în goana mare şi nu se opresc şi nici nu încetinesc mersul până la popasul următor, înainte cu jumătate de milă de acesta, surugiul îşi anunţa sosirea trosnind întruna din bici; în acest fel, de cum soseşte, o altă trăsură este gata să-1 preia pe călător.

  Boierii şi persoanele mai de soi călătoresc în trăsurile lor, mer-gând cât le place de repede. Iarna, întrucât zăpada acoperă pământul timp de două luni, sunt folosite, în general, săniile, atât la oraş, cât şi la tară."

  După această scurtă descriere a Principatelor la sfârşitul epocii fanariote, rămânem cu o impresie jalnică. Ţările române, victime ale unei exploatări nemiloase şi ale unor jafuri nemaiauzite, se află la nivelul cel mai coborât din istoria lor, şi aşa atât de chinuită.

  Faptul că instrumentele cele mai vizibile