– omniprezente – ale acestei exploatări de către stăpânul otoman sunt grecii, creştini ca şi românii, atâta şi mai mult nemulţumirea şi ura poporului. Am văzut, în treacăt, în această privinţă, un mare număr de mărturii, care se aseamănă între ele, venite de la călători sau de la observatori occidentali. Consulul Angliei, Wilkinson, evocă denumirea proverbială a ţărilor române: „Pământul făgăduinţei pentru greci".

  Chiar printre greci, sunt unii care, asemenea doctorului Zallony, pe care 1-am întâlnit mai înainte, se fac ecoul urii poporului împotriva compatrioţilor lor. Ura împotriva grecilor se ascuţise atât de mult, cuprinsese atâta lume, încât a sfârşit prin a umbri, ba chiar a face să fie uitată cea dintâi sursă a tuturor nenorocirilor tării: asuprirea otomană. Nu este oare simptomatic faptul că, într-un cântec bătrânesc, unde este vorba de isprăvile lui Codreanu, sfetnicul cel nevrednic al domnitorului, care, în versiunile cele mai vechi, era turc, la bardul popular, în epoca fanariotă, devenise grec? Iată versiunea dată de Vasile Alecsandri: „Domnule, Măria Ta, Tu pe greci nu-i asculta, Căci capul ţi-or mânca.?

  Grecu-i fiară veninoasă, Grecu-i boală lipicioasă, Ce pătrunde pân' la oase."

  Literatura scrisă nu este nici ea mai blândă cu grecii. Cronicarii populari Dionisie Eclesiarhul şi Zilot Românul sunt antifanarioti înverşunaţi, aşa cum este şi marele boier Alexandru Beldiman, autorul unui poem în versuri şchioape despre evenimentele din 1821, cunoscut sub titlul Tragodia sau mai bine a zice jalnica Moldovei întâmplare. înaltele fete bisericeşti nu se lasă mai prejos. Protosin-ghelul Naum Râmniceanu, într-o notă pusă pe unul din manuscrisele sale (scrie poezii!), spune, în 1821: „Domnii fanarioţi, prin faptele lor cele diavoleşti, încetul cu încetul, ne-au supus cu totul cererilor lor, ne-au împopulat năcazului, ne-au slăbit braţul armelor, ne-au răcit dragostea patriei şi cu un cuvânt cu totul ne-au adus mai rău decât noroadele din Africa şi din America." Iar cea dintâi poezie a lui, în care tună şi fulgeră împotriva grecilor, este intitulată: Tânguirea tarei Valachiei asupra jafului şi dărăpănărei ce i-au făcut străinii tâlhari Greci34.

  Deşteptarea conştiinţei naţionale, care începe în zorii veacului al XlX-lea, în mare parte sub înrâurirea Revoluţiei franceze, şi rapida schimbare a moravurilor şi a mentalităţilor pe care le cunoaşte tara după 1821 vor face să apară şi mai cumplită întunecata perioadă ce se scursese, şi s-a ajuns să se pună în spinarea fanarioţilor toată răspunderea pentru starea nenorocită în care se găseau Principatele, întrucât părea firesc ca străinii să fie mai nemiloşi şi mai cinici decât pământenii în exploatarea bietului popor, printr-un proces la fel de firesc, generaţiile următoare au vrut să arunce numai asupra străinilor păcatele ce se răspândiseră atât de mult în toate păturile neamului românesc. Aristocraţia autohtonă, din sânul căreia se vor recruta mai toţi „ideologii" noii ere, va căuta, cu multă iscusinţă, să aţâţe acest sentiment, pentru a îndrepta mânia numai înspre străinul hulit de popor, când, de fapt, ea însăşi nu avea întotdeauna cugetul curat.

  Marii boieri se străduiseră – cu oarecare izbânzi, o vom vedea – sa salveze din mâinile veneticilor privilegiile lor cele mai de seamă, şi multi dintre ei, fără să stea pe gânduri, se înrudiseră cu familiile nou-veniţilor. Cazul marelui ban lenăchită Văcărescu este tipic în această privinţă: reprezentant al uneia dintre cele mai vestite familii din Tara Românească, nepotul de fiu al celuilalt lanache Văcărescu, decapitat de turci în 1714, o dată cu Constantin Brâncoveanu şi cei patru fii ai acestuia, el însuşi patriot înflăcărat şi poet – socotit drept înaintaşul poeziei moderne în ţările române —, a fost căsătorit de trei ori, de fiecare dată cu o fanariotă!

  La început, răscoala „pandurilor" lui Tudor Vladimirescu, din 1821, este în mod vădit îndreptată împotriva tuturor jefuitorilor neamului şi va lua curând forma unei răscoale ţărăneşti care nu deosebeşte boierii cei „buni"de cei „răi", pământenii de venetici. Silit însă, pentru a-şi atinge telul, să cadă la învoială cu boierii „naţionalişti" (cuvântul apare pentru prima dată cam pe vremea aceea), precum şi cu puterea turcească, Tudor, într-un al doilea timp, va da revoluţiei sale o coloratură fundamental antifanariotă. După dispariţia lui Tudor şi înfrângerea revoluţiei, boierii pământeni vor izbuti să folosească mişcarea populară numai spre binele lor – iar literatura şi istoriografia vor contribui şi ele la zugrăvirea în negru, o dată pentru totdeauna, a tot ce tine de epoca fanariotă.

  După ce am prezentat pe larg dosarul acuzării, să dăm o clipă cuvântul apărării.

  De vreo câteva zeci de ani, mai cu seamă de la lorga încoace, s-a făcut simţită, în istoriografia românească, o oarecare rezistentă fată de o viziune prea maniheistă.

  Mai întâi, se arată că starea de dependentă fată de Poartă în care căzuseră ţările române, precum şi multe păcate ce caracterizează epoca fanariotă existau din belşug şi înainte de înscăunarea primilor domnitori aşa-zis „fanarioţi". Spre convingere, se poate citi Descripţia Moldaviae a lui Cantemir sau cartea lui Del Chiaro despre starea Tării Româneşti în vremea Brâncoveanului. Apoi, chiar dacă unii din aceşti domnitori şi cei ce-i înconjurau au fost nişte oameni lacomi şi fără scrupule, cu gândul numai la câştig, câţiva, ca de pildă Constantin Mavrocordat sau Alexandru Ipsilanti, au avut totuşi intenţiile cele mai bune, dovedindu-se în stare să cârmuiască bine tara – atât cât o îngăduia „sistemul" otoman. Timpul care ne desparte de epoca fanariotă ne ajută să înţelegem că orice încercare de schimbare şi de organizare era dinainte sortită eşecului în amestecul acela de arbitrar, venalitate, corupţie şi teroare reprezentat de cârmuirea otomană din epoca decăderii, de la un capăt la altul al imensului imperiu.

  Până şi Caragea, de tristă amintire (poate mai mult pentru calamităţile naturale din timpul domniei sale decât pentru jefuirea tării), a fost, se pare, un gospodar priceput, îl vedem luând măsuri bine gândite cu prilejul epidemiei de ciumă din 1813, şi nu a fost dintre cei ce au părăsit cei dintâi capitala. A luat, de asemenea, o mulţime de măsuri edilitare şi a reorganizat breslele, în sfârşit, a pus să se întocmească un cod de legi, care-i poartă numele