În realitate, instalarea a ceea ce avea să devină regimul fanariot se făcuse treptat. Suirea în scaun a primilor Mavrocordati nu fusese o adevărată ruptură cu trecutul; faptul că se trăgeau, prin mamă, din străvechea dinastie a domnitorilor moldoveni le conferise un soi de legitimitate. Afirmaţia lui Langeron – o gură rea! – cum că toţi fanarioţii „se trăgeau din pleava societăţii" este cu desăvârşire neadevărată. Pe lângă cele câteva familii, puţine la număr, ce-i drept, ai căror strămoşi merg până la străvechea aristocraţie bizantină, cum ar fi familiile Cantacuzino, Nottara, Ralli şi încă vreo câteva, familiile cu trecere din Fanar, din care câteva ajung pe tronul Principatelor, prezintă caracteristicile unei oligarhii destul de restrânse si, aproape toate, apar în jurul patriarhului Constantinopolului la cumpăna dintre veacul al XVI-lea şi cel de al XVII-lea. Unele aveau chiar şi un trecut (familia Moruzi figurează pe lista nobilimii „imperiului" de la Trapezunt, în secolul al XV-lea, iar familia Ipsilanti pretindea, cu mai putin temei, că se trage din Comneni). în jurul acestui nucleu, s-au adunat două familii româneşti, Racoviţa şi Callimachi (gre-ci/area unei porecle româneşti, Calmăsul) şi o familie de origine albaneză mai îndepărtată, Ghica – sau măcar o ramură a familiei Ghica. Curios este însă că, printre cei mai huliţi domnitori fanarioţi, se numără doi Racoviţa şi un Callimachi. în afară de aceasta, cei ce au păcătuit cel mai mult prin excese filogrecesti nu sunt adevăraţii fanarioţi, ci, după cum spun cronicarii vremii, un Ghica (Grigore II) şi un Callimachi (Grigore), în timp ce un Constantin Mavrocordat îl dojeneşte pe un ispravnic pentru faptul de a-i fi înaintat un raport în greceşte, în loc să-1 fi întocmit în româneşte. Dacă stăm şi ne gân-dim bine, vinovaţi de a-şi fi înstrăinat cultura, pentru a fi pe placul noilor stăpâni şi a maimuţari obiceiurile de la Constantinopol, sunt mai curând boierii moldovalahi.

  Si tot un grec, Alexandru Ipsilanti, a lăsat în Tara Românească, cu toată tristeţea vremurilor, amintirea cea mai bună. A avut, neîndoielnic, norocul, în cursul unei domnii destul de lungi (1774-1782), să se bucure de o perioadă de pace şi de recolte bune, dar şi-a dat şi el silinţa, printr-o întreagă serie de măsuri legislative şi administrative, ajutat de cel mai de seamă sfetnic al său, lenăchită Văcăres-cu, să pună putină rânduială în treburile tării şi să uşureze poporul de nevoi.

  Înaintea lui Ipsilanti, Constantin Mavrocordat, care, între 1730 şi 1769, domnise douăzeci şi doi de ani şi jumătate.în zece rânduri, se făcuse cunoscut prin reforme şi mai radicale, cu deosebire desfiinţarea serbiei. S-au spus vrute şi nevrute despre adevăratele temeiuri ale reformelor sale şi rari au fost domnii care au stârnit în jurul numelui lor atâtea polemici. Să recunoaştem totuşi că se străduia să afle nevoile poporului, aşa cum putini domnitori pământeni au făcut-o; un cronicar (din boierime) povesteşte acest lucru, s-ar zice, cu oarecare dezaprobare:„Uşile Divanului stăteau deschise (în termeni moderni: audientele la tribunalul domnesc erau publice – «.«.), şi el (Domnitorul – n.n.) sta îndelung de vorbă cu poporul". Iar boierii se plângeau că „un boier nu mai poate spune nimic unui ţăran, căci acesta se duce de se plânge Domnitorului". Se ştie că, în două rânduri, nu voise să primească tronul – si, ultima dată, când Poarta îl trimite cu sila în Moldova, când, în 1769, războiul cu Rusia izbucneşte din nou, ambasadorii străini arată că domnitorul era atât de sărac încât, lucru nemaiauzit, însuşi sultanul îi dă două sute de pungi cu bani ca să-şi facă pregătirile de drum. Avea să fie prins de ruşi şi să moară de pe urma unei lovituri cu parul pustii dată de un soldat. Comandamentul rusesc, cam încurcat, îi va face funeralii princiare. Fanarioţii au fost, în general, oameni învăţaţi; aveau nevoie de învăţătură, deoarece era cel dintâi atu al lor în fata cârmuirii otomane! Nicolae Mavrocordat era poliglot, ca şi tatăl său, şi a lăsat scrieri filosofice. Biblioteca lui, în care se aflau opere rare, din Antichitate şi Evul Mediu bizantin, era vestită în Europa. Ambasadorul Franţei, marchizul de Villeneuve, va face tot ce va putea ca să pună mâna pe ea pentru suveranul său. La moartea domnitorului, va încerca din nou s-o capete de la fiul acestuia, Constantin, dar nu va izbuti. Iată ce-i scrie ambasadorul lui Ludovic XV, la 20 ianuarie 1731: „De cum am aflat de moartea Principelui Valahiei, m-am gândit să cumpăr manuscrisele din biblioteca lui; [.] însă, până una alta, printul cel tânăr este hotărât să nu le vândă; am avut grijă să mi se dea de veste de cumva avea să-şi schimbe gândul; trebuie totuşi să vă spun că, de e să ne potrivim la ceea ce se vorbeşte aici despre această bibliotecă, dacă ar fi de vânzare, s-ar face oferte fie din partea împăratului, fie din cea a regelui Angliei si, poate, şi din partea Curţii de la Roma, şi ar ajunge la peste o sută de mii de piaştri".

  Fanarioţilor li se datorează aducerea în Principate a unui prim lustru de cultură franceză, o dată cu operele „filosofilor" şi ideile „Secolului luminilor"; precum şi introducerea învăţării limbii franceze (1776) în „Academiile domneşti" de la Bucureşti şi Iaşi, care atrăgeau studenţi şi din restul lumii ortodoxe sud-orientale.

  În sfârşit, se mai poate spune că domnia fanariotă n-a fost, la vremea ei, cea mai mare nenorocire. Într-adevăr, alternativa, pentru nişte state-tampon ca Tara Românească şi Moldova – în conjunctura internaţională provocată de agresivitatea şi succesul marilor puteri creştine Austria şi Rusia —, nu mai era între o cârmuire fanariotă şi întoarcerea la domnitorii pământeni, ci între fanarioţi şi transformarea Principatelor în simple paşalâcuri, ceea ce ar fi însemnat sfârşitul libertăţilor ce le mai rămăseseră. Faptul este atestat atât de surse interne, cât şi de rapoarte ale cancelariilor occidentale.

  În zilele noastre, cei mai vajnici apărători ai fanarioţilor s-au găsit printre anumiţi istorici englezi, cel mai ilustru fiind Toynbee. în aversiunea lui instinctivă fată de orice naţionalism,