După St. Josephs, m-am dus la Petit Seminaire, cel mai bun liceu englez particular din Pondicherry. Ravi era deja acolo, iar eu, ca toţi fraţii mai mici, trebuia să sufăr de pe urma faptului că veneam după fratele mai mare, care era foarte popular. Era atletul generaţiei sale la Petit Seminaire, un jucător de popice temut şi un jucător de baseball puternic, căpitanul celei mai bune echipe de cricket, Kapil Dev al nostru. Faptul că eram înotător nu făcea valuri; se pare că există o lege a naturii umane care-i face pe cei care locuiesc lângă mare să nu le placă înotătorii, tot aşa cum celor ce locuiesc la munte nu le plac alpiniştii. Dar faptul că stăteam în umbra cuiva nu mă salva, deşi aş fi acceptat orice alt nume în afară de Pişare, chiar şi fratele lui Ravi. Aveam însă alt plan mai bun.

L-am pus în funcţiune chiar în prima zi de şcoală, la prima oră. În jurul meu erau şi alţi absolvenţi de la St. Josephs. Ora a început ca toate orele, cu strigarea numelor. Le spuneam din bănci, în ordinea în care eram aşezaţi.

— Ganapathy Kumar, a spus Ganapathy Kumar.

— Vipin Nath, a spus Vipin Nath.

— Shamshool Hudha, a spus Shamshool Hudha.

— Peter Dharmaraj, a spus Peter Dharmaraj.

Fiecare nume era bifat pe o listă şi primea o privire scurtă de identificare. Eram groaznic de emoţionat.

— Aijith Giadson, a spus Aijit Giadson, de la patru bănci distanţă…

— Sampath Saroja, a spus Sampath Saroja, de la trei…

— Stanley Kumar, a spus Stanley Kumar, de la două…

— Sylvester Naveen, a spus Sylvester Naveen, chiar în faţa mea.

Era rândul meu şi momentul să-l înving pe Satana. Medina, sosesc.

M-am ridicat din bancă şi am alergat spre tablă. Înainte ca profesorul să spună ceva, am luat o bucată de cretă şi am spus în timp ce scriam:

Numele meu e

Piscine Molitor Patel

cunoscut de toţi ca

– am subliniat cu două linii primele două litere ale numelui –

PI Patel

Ca măsură de siguranţă, am adăugat

Pi = 3,14

şi am desenat un cerc mare, pe care l-am tăiat în două cu un diametru pentru a evoca acea lecţie de geometrie.

S-a lăsat liniştea. Profesorul se uita fix la tablă. Eu îmi ţineam respiraţia. Apoi, a spus:

— Foarte bine, domnule Pi. Stai jos. Data viitoare, cere permisiunea înainte de a-ţi părăsi locul.

— Da, domnule.

Mi-a bifat numele. Şi s-a uitat la următorul băiat.

— Mansor Ahamad, a spus Mansor Ahamad.

Eram salvat.

— Gautham Selvaraj, a spus Gautham Selvaraj.

Am putut respira.

— Arun Annaji, a spus Arun Annaji.

Un nou început.

Am repetat cascadoria cu fiecare profesor. Repetiţia e importantă nu doar în pregătirea animalelor, ci şi în cea a oamenilor, între doi băieţi cu nume comun, am ieşit şi mi-am făcut un blazon, uneori cu un teribil scârţâit de cretă, din toate detaliile renaşterii mele.

Am ajuns la acest moment după ce băieţii mi-au cântat numele o dată cu mine, un crescendo care a atins punctul culminant, după ce am tras aer în piept în timp ce subliniam nota exactă, cu o asemenea redare a noului meu nume încât ar fi făcut deliciul oricărui dirijor. Câţiva băieţi au continuat în şoaptă:

— Trei! Punct! Unu! Patru!

Pe măsură ce scriam cât de repede puteam, şi am terminat concertul tăind cercul cu o asemenea forţă, încât am rupt creta.

Când am ridicat mâna în ziua aceea, şi o făceam ori de câte ori aveam prilejul, profesorii mi-au permis să răspund cu o singură silabă, o adevărată muzică pentru urechile mele. Şi elevii i-au imitat. Chiar şi dracii de la St. Joseph. De fapt, numele a prins. Suntem o naţie de ingineri aspiranţi: la scurt timp, a apărut un băiat numit Omprakash, care se intitula Omega, şi un altul, care era cunoscut ca Upsilon, şi un timp au existat un Gamma, un Lambda şi un Delta. Dar eu am fost primul şi cel mai durabil dintre grecii de la Petit Seminaire. Chiar şi fratele meu, căpitanul echipei de cricket, acel zeu local, a încuviinţat. M-a luat deoparte săptămâna următoare.

— Ce e chestia aia cu porecla? a spus el.

N-am spus nimic. Pentru că n-aveam cum să împiedic ironia care avea să vină oricum.

— Nu mi-am dat seama că îţi place atât de mult culoarea galbenă.

Culoarea galbenă? M-am uitat în jur. Nimeni nu trebuia să audă ce urma să spună, mai ales lacheii lui.

— Ce vrei să spui? am şoptit.

— Eu n-am nimic împotrivă. Orice e mai bine decât „Pişare”. Chiar şi „Plăcintă” cu lămâie{2}.

A zâmbit şi a spus, pe când se îndepărta alene:

— Te-ai cam înroşit.

Dar n-a spus-o nimănui.

Şi aşa mi-am găsit refugiul în acea literă grecească care arată ca o baracă acoperită cu un acoperiş de tablă ondulată, în acel număr evaziv, iraţional, cu care oamenii încearcă să înţeleagă Universul.

Este un bucătar excelent. Casa lui supraîncălzită întotdeauna miroase a ceva bun. Raftul de mirodenii arată ca poliţele unei farmacii. Când deschide frigiderul sau dulapurile, sunt multe produse pe care nu le recunoşti; de fapt, nu pot să spun nici în ce limbă sunt. Suntem în India. Dar se descurcă bine şi cu mâncărurile occidentale. Îmi face cele mai gustoase paste cu brânză pe care le-am mâncat vreodată. Iar mâncarea vegetariană taco pe care o prepară ar face tot Mexicul să moară de invidie.

Am mai observat ceva: dulapurile sale sunt pline ochi. În spatele oricărei uşi, pe fiecare raft, stau munţi de pachete şi conserve frumos aranjate. O rezervă de hrană care să ţină cât tot asediul Leningradului.

A fost norocul meu să am câţiva profesori buni în tinereţea mea, bărbaţi şi femei care au pătruns în mintea mea întunecată şi au aprins un chibrit. Unul dintre aceştia a fost domnul Satish Kumar, profesorul meu