Auzind întrebarea tatălui rămase într-o tăcere încărcată de zăpăceală şi de uimire. După felul cum ţinea capul în jos se vedea că nu e obişnuit să-l pună, acest cap, la întrebări aşa de grele, parcă îl trăgea capul în jos de grea ce era întrebarea tatălui. Moromete continuă:

  — Eu i-aş da drumul, dar vezi şi tu că dacă n-am avea bruma aia de lapte de la oi, ce-am mânca? Nu poţi să dai la sapă şi la secere şi să n-ai de mâncare decât ştir şi ştevie. Dar ce facem la toamnă cu împrumutul de la bancă? Şi te pomeneşti mâine-poimâine că mai vine şi Jupuitu cu fonciirea! Tu auzi, mă? întrebă Moromete cu un glas neliniştit de tăcerea fiului.

  Nilă tuşi, mişcându-se pe buturugă.

  — De, mă, zise el încet. Ai auzit ce zicea mama: (Moromete tresări când îl auzi vorbind astfel) ar fi bine să se ducă… Dacă face ceva, ne mai cumpărăm şi noi… mai păstrăm grâul… nu mai facem ca anul trecut, să rămânem toată iarna fără pâine…

  — Mă, Nilă, îngână Moromete cu acelaşi glas moale pe care copiii nu prea i-l cunoşteau, ce mâncăm, mă, te întreb? Se duce el cu oile la Bucureşti, asta nu e greu, dar ce mâncăm?

  — Mai sunt oameni care n-au oi şi trăiesc, muncesc. Ce să facem?!

  Cuvintele ce să facem, flăcăul le spusese nu ca un răspuns, ci ca o hotărâre. Glasul i se schimbase, suna mai încrezător, ca al unui om de nădejde pe care te poţi bizui.

  — Bine, Nilă! Te-am întrebat ca să nu ziceţi că aşa şi pe dincolo, îngână Moromete, ridicându-se de pe buturugă. Văz că Paraschiv ăsta, degeaba a făcut armata. Nu se însoară, nu se gândeşte la nimic… Îl întreb într-o zi: „Ce facem, Paraschive? Vine ăla cu fonciirea, n-am plătit-o de doi ani de zile”. „Ce să facem, răspunde el cu botul ăla al lui ca de zăvod, păi de ce n-ai plătit-o până acuma?” „Păi ai uitat că am cumpărat noatinile alea?” „Ei şi dacă le-ai cumpărat, ce-ai făcut, zice, acu vinde-le la loc şi plăteşte fonciirea.” „Dar tu ce faci, n-ai de gând să te însori? Alţii ca tine sunt la casele lor, ca oamenii, cu copii, cu vita lor în bătătură.” „Cu cine să mă însor?” zice. „Cum cu cine să te însori? Se prăpădiră fetele pe lumea asta şi nu găsişi cu cine să te însori?” „Dă-le-n iacacine de fete!” zice. Aşa că, treaba voastră! Faceţi cum ştiţi, dar să nu mai aud pe urmă că ziceţi că eu v-am oprit.

  Moromete vorbise încet şi rar, cu fruntea aplecată în jos, se ridicase în picioare şi frământa o foiţă de jurnal în palmă. Nilă se ridică şi el de pe buturugă.

  — Nu ştiu dacă tu te-ai gândit până acum, reîncepu Moromete. Anul trecut am făcut căruţa şi d-aia am rămas cu fonciirea neplătită… Acuma, ăsta vrea să se ducă la Bucureşti cu oile. Bine, să se ducă, să-l vedem ce face. Eu nu zic să facă două mii de lei pe lună. Două mii de lei, nu e glumă. Sunt patruzeci de duble de grâu. Asta nu se poate, murmură Moromete speriat parcă. Ascultă, Nilă. Până în toamnă sunt trei luni de zile. Dacă el vine la toamnă şi-mi întinde şase mii de lei în mână, şi nu douăzeci, cum se laudă el, păi atunci mai dau şi vreo două căruţe de grâu şi am scăpat anul ăsta şi de bancă şi de fonciire. Păi crezi că vine el de la Bucureşti cu şase mii de lei, Nilă? Crezi că vine, mă?

  — Şase mii de lei? Adică două mii de lei pe lună? se gândi Nilă. Păi de ce să nu vie?

  — Păi vine? zise Moromete, începând să scapere dintr-un amnar. Aduce el şase mii de lei? Că atunci n-ar mai zice nimeni nimic. Am răbda vara asta, am plăti banca şi ne-ar rămâne nouă aproape tot grâul. La anu vedem noi pe urmă ce-om mai face. Da’ vine? Aduce el şase mii de lei?

  — Eu zic că aduce, răspunse Nilă convins. El se lăuda cu de trei ori pe-atât!

  — Poate să aducă şi de cinci ori atât, asta nu mă priveşte pe mine, zise Moromete. N-are decât să vă rămână vouă, să vă îmbrăcaţi şi să faceţi ce vreţi cu ei. Mi-e să-mi dea şase mii de lei. Păi aduce el, de! Vine el cu şase mii de lei?

  Ajunseră la poarta grădinii şi Moromete o deschise încet. Nilă trecu în curte alături de tatăl său, gândindu-se dacă acuma are să poată pleca prin sat.

  — Şi nici şase, îngână Moromete după un timp cam îndelungat de tăcere. Patru mii de lei, mă! exclamă el ca şi când s-ar fi tocmit cu cineva. Hai, lasă! Ai câştigat, oile sunt sănătoase!… Mie dă-mi patru mii… Păi îmi dă el patru mii de lei?…

  — Aduce, mă! Lasă-l încolo! Dacă nici patru mii de lei n-aduce, atunci…

  Moromete se aşeză pe prispă şi rămase tăcut.

 Chapter 7

  După plecarea lui Birică şi a lui Paraschiv şi Achim, Tita şi Ilinca mai stătuseră puţin în drum apoi se culcaseră ostenite. Catrina Moromete îl chemase pe Niculae în tindă, vrând să-i dea de mâncare laptele pe care i-l oprise.

  — Nu mănânc, se strâmbase băiatul ţâfnos. Nu mi-e foame.

  — Ia şi mănâncă, ce vreai, să ţi-l torn în cap? zise mama supărată. Crezi că mi-e milă de tine? Dar mâine-poimâine iar te apuci să zaci de friguri şi… să mai stau atunci şi de tine, că nu sunt sătulă de câte am în spinare…

  Băiatul se aşeză pe pragul unde stătea tatăl său şi la început mâncă sclifosindu-se, dar apoi foamea