— Vreau să-i spun ceva lui Nilă, răspunse Birică.

  Flăcăul intră în curte şi se apropie prin întuneric de cei de pe prispă.

  — Bună seara, zise el moale. Unde eşti, Nilă?

  — Ce s-a întâmplat, mă? mormăi Paraschiv, rezemat în întuneric de stâlpul casei.

  — Nilă, unde eşti, mă? întrebă Birică fără să răspundă. Hai, nu mergi, ce mai stai? N-ai mâncat?

  — Hai, că merg, acuma, răspunse Nilă, coborând de pe prispă.

  — Ce s-a întâmplat, Birică? întrebă Moromete.

  Birică se aşeză pe prispă şi deodată izbucni.

  — Nea Ilie, ce dracu vreai să se întâmple? Ştii şi dumneata că la o fată mare şi-un măgar zbiară! Eram în vorbă cu asta a lui Bălosu.

  — Măi Birică, prost mai eşti, zise Moromete, în şoaptă, ca şi când s-ar fi temut să nu-l audă vecinul. Nu mai găseşti tu altă fată? E satul plin. Şi nu-ţi ajunge aici, te mai duci şi la Miroşi şi la Balaci, poţi să iai satele la rând până la Dunăre. D-aia te vaiţi tu? Îmi spuse şi mie adineauri în drum alde tat-său că Polina şi cu ăla sunt în vorbă de mult… Că e daravelă veche…

  În acest timp, Birică se sculase de pe prispă şi se tot mişca, ascultându-l pe Moromete.

  — Minte, strigă el deodată, când Moromete isprăvi.

  Paraschiv, Nilă şi Achim tresăriră la strigătul flăcăului. Birică porni repede pe lângă prispă şi se opri lângă gardul grădiniţei în dreptul căruia se ghicea prin întuneric casa şi bătătura lui Tudor Bălosu.

  — De ce minţi, mă? strigă Birică spre Tudor Bălosu. De ce minţi, mă? spuse el din nou, ca şi când ar fi ştiut că acela îl ascultă. Nea Tudore, să fiu al dracu… lasă! Iar tu, Polino, să nu crezi că eu am să mai… că n-o să mai dau eu ochii cu tine!

  Flăcăul plecă de lângă gard şi înjură încet; el veni însă numaidecât îndărăt şi de astă dată începu să strige fără teamă, ca şi când ceea ce spusese înainte l-ar fi răscolit rău, făcându-l să-şi piardă măsura:

  — Ce e, mă, ce crezi tu, ai? Că dacă mă goneşti de la poartă… Da’ ce, mă, crezi că te-am fluierat pe tine? Asmuţi câinii pe mine, mă, ca pe-un ţigan? De ce să asmuţi câinele pe mine, nea Tudore, dacă ai o fată şi fluieră cineva la ea, dumneata trebuie să asmuţi câinele? Ce ţi-am făcut eu dumitale? Ţi-am făcut eu ceva vreodată? Păi de ce asmuţi câinele pe mine, nea Tudore, dacă de furat nu te-am furat, de făcut nu ţi-am făcut nimic? Atunci de ce să asmuţi câinele pe mine, nea Tudore? De ce să asmuţi câinele pe mine, mă, tu-ţi dumnezeul mă-tii, Bălosule! Chiorule!

  — Birică! strigă Nilă de pe undeva unde era.

  — Birică, taci, mă, din gură, unde-ai băut? murmură Paraschiv.

  Îl ştiau un flăcău la locul lui şi erau nedumeriţi de aceste strigăte. Socotiră că trebuie să-l ţină de rău, dar Birică se smuci.

  — Ia lasă-mă, bă! strigă el pornind iute spre poartă. Hai, Nilă, mergi sau nu mergi? Ce crede el că eu sunt prost?

  Spunând cuvântul prost, flăcăul ţâşni deodată înapoi lângă grădiniţă şi începu din nou să strige.

  — Fă, Polino, uite ce e! Dacă tu crezi că eu sunt prost, fii tu mai deşteaptă. Eu te las, fă, mărită-te! Mărită-te cu şchiopul ăla şi lasă-mă pe mine aşa prost cum sunt eu. Şi dacă dumneata, nea Tudore, ieşi la mine şi amuţi câinele, păi lasă!…

  Pe la casele vecinilor se vedeau pâlcuri întunecate de băieţi şi fete care ascultau în tăcere. Birică ieşi în drum şi-l strigă din nou pe Nilă, întrebându-l dacă merge sau nu. Nilă vru să-i răspundă, dar flăcăul ieşise la şosea şi plecase.

  — Asmute câinele pe mine! strigă el iar, oprindu-se în mijlocul şosele ca şi când cei care ascultau i-ar fi cerut socoteală. Am venit şi eu la poarta lui ca un flăcău şi el sare la mine, parcă aş fi venit să-i sparg casa… Lasă, Bălosule! Mai vorbim noi doi, cu voiajorul tău cu tot… vă aranjez eu pe voi, încheie el ameninţător şi de astă dată se îndepărtă de tot de casa fetei.

 Chapter 6

  Tot timpul acesta, de dincolo, din curtea lui Tudor Bălosu nu se auzise nimic, ca şi când casa ar fi fost pustie. Paraschiv, Nilă şi Achim, împreună cu tatăl lor ieşiseră câteşipatru în poartă. Mai pe urmă, se apropiaseră şi cele două fete şi Niculae în urmă. Când Birică o luă încet spre şosea, Nilă se dezlipi de lângă poartă, unde stătea rezemat, şi porni alene în urma lui. Moromete îl petrecu o vreme cu privirea până se îndepărtă câţiva paşi de şanţul şoselei, apoi îl strigă deodată, ca şi când până atunci ar fi stat la îndoială, gândindu-se la ceva.

  — Nilă, unde te duci?

  — Mă duc cu ăsta, răspunse Nilă, oprindu-se.

  — Nu te mai duce, zise Moromete încet. Ia vin’ încoace.

  Nilă se întoarse nedumerit şi se opri lângă podişcă.

  — Nu te mai duce, spuse din nou omul. Iart-o în seara asta că nu moare! Nu ţi-o fură nimeni.

  Paraschiv şi Achim se uitau intrigaţi la tatăl lor. Nu-i oprise pe niciunul, în nici o seară, să plece de acasă. Se îndepărtară alene de lângă poartă, pornind spre un grup de fete şi băieţi de alături, unde cineva cânta din fluier, iar ceilalţi jucau.

  — Nilă, vin’ încoace când îţi spun, zise Moromete din nou, după ce Paraschiv şi Achim se îndepărtaseră.

  Omul intră în curte şi porni spre grădină, iar feciorul îl ascultă. Când ajunseră în fundul grădinii, Moromete se opri lângă un dud şi se aşeză pe o buturugă de soc, făcându-i semn flăcăului să se aşeze alături:

  — Nilă, zise