mai vrusese să iasă la poartă. Acum însă era parcă mai rău, înţelegea şi mai puţin. Intrase în vorbă cu Polina la un clic, la curăţat porumb, se juca ineluşul. Polina nu ghicise că inelul e la Birică şi cel care avea cureaua şi conducea jocul îl întrebase: „Câte să-i dau, Birică?” „Câte vrei!” răspunsese Birică şi asta însemna că trebuia doar să-i atingă palma, adică de formă.

  Atunci văzuse un surâs de batjocură pe buzele fetei, parcă ar fi vrut să-i spună că n-are nici un rost s-o cruţe, fiindcă tot nu-i place de el.

  „Ba nu, dă-i una fierbinte ca focul”, spusese atunci Birică.

  Jocul continuase şi Birică fusese scos să ghicească la cine e inelul. Greşise înadins, ştia că inelul trebuie să fie la Polina.

  „Câte să-i dau, Polino?” întrebase într-adevăr cel care conducea.

  „Dă-i una moale ca lâna şi una iute ca fulgerul”, răspunse Polina.

  Pe cea iute ca fulgerul o primise drept în inimă şi se înfiorase de bucurie. În seara aceea nu mai vorbise nimic cu ea, dar în seara următoare venise singur la poarta ei şi fluierase. Ştia că n-are să iasă, că trebuia să vină seri de-a rândul la poarta ei pentru ca ea să aibă timp să se gândească şi abia după mai multe seri din acestea ea să iasă în sfârşit şi să-i spună, să-i dea de înţeles, că s-a gândit la el şi îi place, sau s-a gândit şi n-o lasă maică-sa. Dar ce ciudat lucru, ea ieşise chiar în prima seară – a doua seară de când intrase în vorbă cu ea – şi nu suflase nici un cuvânt nici despre maică-sa, nici despre cineva de-ai ei şi nici măcar cuvintele obişnuite: „Mă duc, ne vede cineva”. Se apropiase de el dintr-o dată, foarte hotărâtă, zăpăcindu-l prin nepăsarea ei faţă de primejdiile care o pândeau, primejdii adevărate şi cunoscute de toate fetele şi de care ea parcă nici nu vroia să ştie.

  Înţelesese mai târziu că ea ţinea la el mai de mult, nu vroia să spună de când, era limpede că nu din seara aceea cu ineluşul, ci mult mai dinainte. Faptul că o fată ca Polina ţinea la el – el care plăcea fetelor doar când cânta, mai mult nu ţinea la el niciuna fiindcă era flăcău cu mulţi fraţi şi nu-i venea decât un pogon de pământ – îl făcuse mai pe urmă pe Birică să uite că e flăcău sărac şi să se gândească mai cu îndrăzneală la însurătoarea lui. Când îi dăduse apoi de înţeles Polinei că se gândeşte să se ia cu ea, Polina se făcuse roşie şi se uitase la el cu nişte ochi ciudaţi, ca în seara aceea la clic: „Şi dacă eu nu vreau, ce-ai să faci, Birică?” întrebase ea. „De ce să nu vrei?” „Mai ştii? Poate că nu ţin la tine.” El o apucase de mână crezând că glumeşte, dar ea îl lovise peste braţ şi se trăsese îndărăt. Păruse cu adevărat mânioasă pe el şi Birică nu prea înţelesese.

  Aducându-şi aminte de această întâmplare uitată, Birică se opri în mijlocul drumului lovit parcă fără veste de înţelesul târziu şi cumplit pe care aceste cuvinte ale ei îl adevereau. Vru să se întoarcă din drum, dar continuă totuşi să meargă spre casa Polinei şi mergând el uită că vroia să afle ceva de la ea; nu mai vroia decât s-o vadă. Întâi de toate s-o vadă. Parcă îi uitase chipul şi neputându-se grăbi decât la pas, deodată el începu să cânte. Gândul că s-ar putea ca ea să nu iasă nici de astă dată – şi atunci ar fi rămas singur cu dorinţa lui chinuitoare de a-i vedea chipul – se ascunsese undeva în adâncul inimii şi cânta într-o ciudată uitare de sine.

  În dreptul Moromeţilor glasul său se frânse tot aşa cum începuse, pe neaşteptate. Casa Polinei era la un pas; Birică se opri pe podişca lui Bălosu şi fluieră.

  Casa Polinei rămase liniştită. Birică mai aşteptă puţin şi fluieră din nou. De astă dată auzi uşa de la tindă deschizându-se. Gardul lui Bălosu era înalt şi Birică n-o vedea pe fată. Dar nici nu se uita, fiindcă auzind-o că vine, hotărâse să nu dea bună seara şi nici să înceapă el cel dintâi vorba. Portiţa scârţâi uşor şi câteva clipe tăcerea nu fu turburată de nimic; Birică şedea pe podişcă, jumătate întors şi aştepta.

  — Ce e, mă? Ce fluieri aici? Ce, e târla lui tac-tău?

  Birică se răsuci speriat. În poartă, în locul Polinei, îl recunoscu pe Bălosu.

  — De ce să nu fluier? bolborosi el cu un glas sumbru. Nu cumva crezi că te-am fluierat pe dumneata?

  După ce spuse aceste cuvinte, Birică vru să se îndepărteze.

  — Pleacă în… mă-tii d-aici şi să nu te mai prind că fluieri la poarta mea, că pun câinii pe tine.

  Birică se apropie cu băgare de seamă de tatăl Polinei şi îi şopti:

  — Nea Tudore, ia seama la vorbă că nu ţi-am făcut nimic.

  — Ce să iau seama la vorbă? Ce cauţi tu la fata mea?

  Şi fără să mai dea alte lămuriri, îl şi apucă pe flăcău de gulerul cămăşii şi îl îmbrânci. Birică se trase singur îndărăt, dar puse mâna pe stinghia stănoagei, gata s-o smulgă. Rămase însă nemişcat. În spatele lui Bălosu apăruse Victor, voiajorul, cu o măciucă în mână.

  Birică aşteptă câteva clipe şovăielnic, apoi se îndepărtă cu fruntea în pământ.

  Curând însă se întoarse înapoi. Cei doi nu mai erau la poartă. Vru să fluiere, dar se răzgândi şi din nou se îndepărtă. De astă dată se opri în dreptul Moromeţilor. Veni lângă gard şi şopti prin întuneric:

  — Bă Nilă-m’!

  — Cee-m’? Care eşti? şopti Nilă de pe prispă.

  — Ia vin pân-aici, zise iar glasul de lângă garduri. Eu sunt! Birică.

  Intrigat, Moromete ieşise şi el pe prispă.

  — Tu