— Niculae, dacă mă scol la tine, te dau cu capul de pereţi până îţi ies bolboşile ochilor, zise Moromete fulgerându-l cu privirea.

  — Ce s-amestecă ea? zise băiatul arţăgos.

  — Ce e, mă, îţi pare bine că n-o să te mai duci cu oile?! întrebă Tita cu glas subţire şi înalt. Nu-ţi fie frică, ai să mergi la deal să dea zece sudori din tine.

  — Ce-aveţi, fa, cu el? se răsti mama furioasă. Nu puteţi să vă vedeţi de treabă?

  — Tu îi dai nas, zise Tita.

  — Vezi să nu-ţi dau eu una peste nas, ameninţă mama.

  — Mă, se vede că nu sunteţi munciţi, mă! se prăbuşi Moromete de uimire. Păi eu când veneam de la deal adormeam cu dumicatul în gură! Acu’ vă sparg oalele şi străchinile astea în cap! Nici la sfânta masă nu v-astâmpăraţi! Niculae, stai jos şi bagă în tine şi dacă mai sufli o vorbă te… te…

  Toţi lăsară ochii în jos şi se făcu tăcere. Catrina schimbă strachina turnă al doilea fel de mâncare, laptele fiert. Moromete luă două felii mămăligă şi le puse în strachina plină. În aceeaşi clipă, vreo şase linguri se îndreptară spre mijlocul mesei şi începură să dumice mămăliga în strachină. Niculae îşi strecurase şi el lingura printre ceilalţi şi abia izbuti să apuce ceva şi să ducă la gură. Strachina se goli numaidecât. Femeia o umplu iarăşi. Într-un timp, Niculae prinse lingura soră-sii într-a lui şi o izbi afară, scrâşnind, stropindu-i pe toţi cu laptele fierbinte. În aceeaşi clipă, palma lui Moromete se ridică şi căzu pe capul lui ca o greutate de fier, detunându-l. Băiatul încremeni cu ochii holbaţi, strânse din dinţi şi răsuflă greu. Deşi stătea jos, se clătină şi se lungi moale alături de masă.

  — Scoal’ în sus! zise Moromete încet, dar cu un glas îndesat.

  Băiatul se ridică în palme şi genunchi, rămase astfel o clipă, apoi se ridică în capul oaselor.

  — Ia şi mănâncă! rosti cu acelaşi glas omul.

  Niculae se întoarse spre masă, aruncă spre soră-sa o privire care mocnea de ură şi apucă lingura în mână. În acest timp, însă, strachina se golise iarăşi. Femeia turnă a treia oară, se uită spre Ilinca şi lăsă oala în jos.

  — Gata, ăsta e tot laptele, zise ea, deşi nu-l răsturnase pe tot…

  Până la sfârşitul mesei, nimeni nu mai vorbi. Moromete îşi întinse picioarele şi împinse masa mai încolo de lângă el, frecându-şi mâinile una de alta să se cureţe de mămăligă. Femeia şi fetele strângeau oalele şi străchinile.

  — Să nu vii încoace, lovi-te-ar jigodia, că-ţi sparg capul, zise Catrina, ameninţând câinele care aştepta pe prispă să se răstoarne masa.

  — Apă a băut? rânji Paraschiv, încercând să zâmbească, repetând ironia tatălui.

  — Mai şi vorbeşti! bombăni femeia.

  — Paraschive, după demâncare ce urmează? întrebă Moromete.

  — O ţigare, răspunse Niculae.

  — Ce e, mă, ai înviat? zise Ilinca râzând. Ai un cap ca de dovleac.

  — Şi tu, ca de… ca… Tâmpito! se bâlbâi Niculae.

  — Tată, îl auzi? se miorlăi fata, crezând că tatăl are să-i mai dea o palmă lui Niculae, dar omul parcă n-auzi, se căuta mereu în buzunarele flanelei.

  — N-auzi, mă, să-mi dai o ţigare, Paraschive, zise el, pregătindu-şi o foiţă de jurnal.

  — De unde să-ţi dau dacă n-am, mormăi Paraschiv ca un urs.

  Moromete nu-l luă în seamă. Întinse foiţa spre fiu să-i pună tutun dar deodată lăsă hârtia jos şi şopti apăsat:

  — Ia tăceţi! Sst! Tăceţi din gură!

  Toţi copiii se uitară la el fără să înţeleagă ce vrea.

  — Ce este? Ce s-a întâmplat? îl întrebă muierea.

  — Taci! zise omul, aşteptând încordat.

  Fiecare rămase la locul lui în tăcere. Paraschiv, Nilă şi Achim stăteau nemişcaţi în câte un colţ al tindei. Femeia şi fetele rămaseră şi ele nemişcate, cu câte o strachină sau o lingură în mână, cu gura puţin deschisă a mirare şi neînţelegere.

  În tăcerea aceea se auzi deodată din depărtare un om care mergea pe drum şi cânta.

  Afară toate zgomotele se topiră numaidecât şi peste sat se lăsă deodată o linişte mare. Cântecul flăcăului acoperea întinderea şi adâncimea nopţii.

  Era al unei fete părăsite, cântat însă de un flăcău. Spunea că odată era iarnă, dar el, băiatul, tot venea la ea, acum e soare şi frumos şi el nu mai vrea să vină… Vocea urca în noapte şi în amintire cu patimă clocotitoare… Moromete se ridică şi ieşi pe prispă. El se întoarse însă numaidecât îndărăt şi se aşeză iar pe pragul lui. Ceilalţi ascultau toţi fără să se mişte, uitând în aceste clipe de ei înşişi.

  — Doamne sfinte, cum cântă flăcăul ăsta! murmură mama uimită. Birică e, nu-i aşa, Tito? întrebă ea când afară cântecul nu se mai auzi.

  — Da, el e! răspunse fata.

  Moromeţii se dezmorţiră şi reveniră iarăşi la starea lor dinainte. Masa se terminase şi acum ar fi trebuit să se culce, dar cei trei, Paraschiv, Nilă şi Achim, care dormiseră înainte de masă, nu păreau că au de gând să facă aşa ceva.

 Chapter 5

  Când se despărţise de Tita lui Moromete, lui Birică numai de cântat nu-i ardea; se grăbise să se ducă acasă, să stea la masă şi să plece pe urmă s-o cheme pe Polina la poartă. Se dusese acasă, dar nu putuse să mănânce şi plecase devreme, nu mai avusese răbdare să aştepte până după mâncarea oamenilor.

  Birică avea douăzeci şi patru de ani şi era în vorbă cu Polina de prin iarnă. Nu ştia ce să mai creadă despre ea. I se mai întâmplase o dată să ţină la o fată şi nici atunci nu înţelesese pentru ce la început fetei îi plăcuse şi mai pe urmă, tot aşa, nu