— Cine vă întrece? răspunse Catrina. Aşează-te masă, ridică-te masă. Abia se mişcă, abia se aşează, cleaf-cleaf, parcă i-ai da să mănânce otravă.

  — Pui, fa, mâncarea-aia o dată?! zise Moromete liniştit, dar în glas cu fire de ameninţare.

  Cele două fete tăceau. Niculae se uita la tatăl său nemişcat, cu ochii pironiţi pe fruntea largă, descoperită de golul părului căzut de o parte de alta a creştetului. Catrina apucă o oală mare de pe vatră şi o trase lângă ea. Fata cea mare, Tita, desprinse dintr-un cui de lângă firidă o aţă subţire de bumbac şi tăie mămăliga în felii groase. Ilinca aşeză în mijlocul mesei o strachină largă şi adâncă, iar femeia o umplu numaidecât cu ciorbă verde şi groasă de ierburi.

  — Da’ brânză nu e? şopti Niculae indignat, uitându-se la maică-sa.

  — Du-te de-o ia din burta lui Duţulache! răspunse mama.

  — Da’ ce! Ce Duţulache? Mie să-mi dai brânză, zise iar Niculae, trântind lingura pe masă.

  — Parcă spuneai că să le mănânce lupii de oi, îngână femeia mai moale, cu un glas nepăsător.

  — Mănâncă, mă, acilea şi nu te mai miorlăi, puturosule! Te găsi brâna. Când e, te uiţi chiondărâş la ea, zise tatăl nepăsător şi el, înghiţind un dumicat mare.

  Niculae amuţi. Pieptul i se ridică şi coborî repede; buzele îi tremurară. Câteva clipe se uită la maică-sa. Femeia mânca cu gândurile în altă parte. Băiatul se uită atunci spre soră-sa Ilinca, dar fiecare mânca repede, însufleţit pe neaşteptate, tăcut şi parcă nemaisimţind pe cel de alături. Băiatul înghiţi greu, se ridică de la masă şi ieşi afară. Aproape că nimeni nu-l luă în seamă.

  — Dacă mănânci, mi-eşti ca un frate, Niculae, zise Achim batjocoritor, dacă nu mănânci, mi-eşti ca doi.

  — Să te ia naiba, izbucni băiatul hohotind şi făcându-se nevăzut.

  Pe faţa femeii trecu o umbră de durere auzind plânsul de afară al copilului.

  — De ce nu-l laşi în pace Ilie? şopti ea, privindu-şi bărbatul fără teamă. N-ajunge că îl trimeţi ca vai de capul lui şi rabdă de sete toată ziua cu oile? Îl mai faci şi puturos. Voi vă duceţi şi munciţi ca oamenii, vă mai odihniţi, aveţi apă, mâncaţi, şi el, săracu, rabdă de sete toată ziua şi aleargă după zăpăcita aia de Bisisica…

  Moromete se sculă de la masă tăcut şi ieşi afară. După câtva timp se auziră câteva cuvinte înnăbuşite şi pe urmă tatăl se întoarse ţinându-l pe băiat de mână.

  — Stai şi mănâncă, nu te prosti, zise Moromete aşezându-l la masă. Dă-i, fa, nişte brânză, hai, el se duce cu oile, de!

  — Nu mănânc brânză, scrâşni Niculae, ştergându-şi obrajii pătaţi de acrimi.

  — Mănâncă-mă pe mine atunci, răspunse omul.

  Strachina de pe masă se golise între timp. Catrina se întoarse şi apucă oala din spate.

  — Nu-i arde lui de brânză, zise ea, turnând în strachină. I-e necaz că o să rămână repetent. I-e necaz şi lui că anul trecut i-a luat-o a lui percitoru înainte, că tot aşa, te-ai apucat să-l trimiţi cu oile… Parcă mureai dacă-l lăsai barem o lună, acolo, să se ducă… i-e drag şi lui…

  — Ia mai lasă, zise Ilinca, uitându-se supărată spre maică-sa. Ne găsi şcoala!

  — Taci, fa, din gură, proasto! zise mama, ridicând mâna ameninţător spre fată.

  — Fă! Fă! Fă, n-auzi? mormăi Moromete. Pune, fa, mâncarea şi mai trage-te pe fălcile alea că te-or fi durând de când vorbeşti! Altă treabă n-avem noi acuma! Ne apucăm să studiem. Mai bine vezi ce-o să faci, că mâine dimineaţă… dar ce zic eu: mâine dis-de-dimineaţă o să vie ăla să-ţi ia ţoalele din casă.

  — De ce să-mi ia ţoalele din casă? întrebă femeia nevinovată.

  — Aşa! Ca să se mire proştii, răspunse omul. Vezi că se umflă laptele…

  Tita se întoarse şi dădu la o parte de pe vatră o oală plină cu lapte. Catrina turnă iarăşi ciorbă în strachina de pe masă, care între timp iar se golise.

  — Ce faci, mă, că am vorbit iar cu Cătănoiu. Zice că săptămâna asta pleacă la Bucureşti, zise Achim, uitându-se pe sub sprâncene la tatăl său.

  — Ducă-se învârtindu-se! răspunse Moromete posomorându-se deodată.

  Niculae, care începuse să mănânce, lăsă lingura pe masă şi se uită cu nesaţ la fratele său vitreg.

  Nepăsător, Achim continuă, făcând o socoteală simplă:

  — Avem douăzeci şi patru de oi, toate cu lapte. Asta înseamnă două sute patruzeci de lei pe zi. Într-o săptămână…

  — Înseamnă, răspunse Moromete batjocoritor. Înseamnă prostia ta din cap.

  — Mă, eu ţi-am spus! zise Achim cu dispreţ parcă. La toamnă trebuie să plătim banca. Eu zic că trebuie să-mi spui o dată, dacă îmi dai sau nu-mi dai drumul!

  Catrina care ascultase se amestecă şi ea:

  — Lasă-l, mă, să se ducă. Nu e vorba numai de bancă, dar sunt şi ei băieţi mari… N-au o treanţă pe ei… Cu ce să-şi cumpere?

  — Şi ce băgaţi în voi dacă pleacă cu oile? întrebă Moromete curios.

  — Cum ce băgăm? Mai e o găină, mai e un miel!…

  — A! făcu Moromete, oile pleacă, mieii rămân! Dar muierea parcă nu auzi.

  — Şi pe urmă, zise ea, peste o săptămână, două, începe secerea, facem pâine… Am trăit noi şi fără oi!

  — Taci, mamă, din gură, zise Ilinca scoasă parcă din sărite. Să vii tu la deal şi să munceşti şi să vezi pe urmă cum e fără lapte…

  — Las-o, Ilinco, că o găsiră găinile şi mieii. E plină de găini şi miei, zise tatăl cu ironie.

  Niculae se întoarse spre soră-sa şi-i arse o palmă peste cap, scrâşnind din dinţi.

  — Ce ai, mă, eşti nebun? ţipă fata.

  — Ce te-amesteci?! răspunse Niculae, sărind în sus de