— Când ai intrat, lovi-te-ar turbarea? Lasă jos! Lasă jos! Lasă jos, n-auzii?

  — Dă-i apă, zise Moromete liniştit.

  Paraschiv începu să râdă, sculându-se de pe dulamă.

  — Lasă jos, lasă jos, mânca-te-ar câinii, lasă jooos!… striga zadarnic femeia. Câinele pierise în grădină. Acum să mâncaţi câinele, spuse mai departe Catrina, uitându-se crunt la fiul vitreg care râdea.

  — De ce să mâncăm câinele, fă, proasto? întrebă Moromete, liniştit încet. Apoi, tot liniştit, spuse mai departe şi la fel de încet, ca şi când ar fi vorbit cu el însuşi: De ce să mâncăm, fa, zăltato, sărito de la locul tău. E bun câinele de mâncat, fa? E bun să te mănânce el pe tine! Şi chiar o să te mănânce. Azi ţi-a luat brânza, mâine o să-ţi ia…

  — Nu treceţi o dată la masă? strigă femeia scoasă din minţi. Dacă n-o să mă duc în lume şi să vă las… şi moartea să vă ia pe toţi şi la cimitir să vă ducă!…

  — Taci, fa, din gură, dosădito! zise iar Moromete şi mai liniştit ca înainte. Vezi-ţi, fa, de treabă! Ai făcut mâncare? Spune o dată şi taci, că nu sunteţi surzi.

  Paraschiv stătea pe prispă şi rânjea. Femeia amuţi, nu mai zise nimic. Pe drum se văzură cele două fete apropiindu-se de casă. Moromete şi ridică de pe prispă şi, în tăcerea care se lăsase, glasul lui picură liniştit încet, de astă dată spunând însă altceva:

  — Tu, Paraschive, ce stai acilea şi beleşti fasolele la mine? Ce, nu ţi-am mai văzut dinţii ăia de mult? Rânjeşti ca un colţat la maică-ta, parcă tu ai fi mai breaz. De ce nu treci la masă? Şi pe voi v-a găsit scăldatul? Dacă vă iau de păr şi mătur bătătura cu voi, vă scutesc de-o treabă mâine dimineaţă. O lăsaţi pe mă-ta singură şi vă duceţi. Unde sunt ăilalţi?

  Moromete vorbise până acum încet şi liniştit. Deodată curtea răsună de un glas puternic şi ameninţător făcându-i pe toţi să tresară de teamă.

  — Nilă! Achime! strigă Moromete de două ori.

  După un timp, se auzi în casă cum cineva sare din pat; în acelaşi timp, poarta grajdului se deschise şi se văzu, venind încet şi frecându-se cu mâinile la ochi, Achim.

  — Ce e, mă, cu voi? întrebă Moromete, cu glasul dinainte, încet liniştit. Ba chiar blând. Nu vă e foame? Staţi la masă! Puteţi pe urmă să dormiţi până poimâine dimineaţă…

  Catrina Moromete se şterse pe frunte de sudoare şi intră în tindă. Unul câte unul, copiii intrară în tinda casei. Se înserase bine şi de pe vatră focul arunca până departe o fâşie roşie de lumină făcând să strălucească bătătura.

  Cât ieşeau din iarnă şi până aproape de sfântul Niculaie, Moromeţii mâncau în tindă la o masă joasă şi rotundă, aşezaţi în jurul ei pe nişte scăunele cât palma. Fără să se ştie când, copiii se aşezaseră cu vremea unul lângă altul, după fire şi neam. Cei trei fraţi vitregi, Paraschiv, Nilă şi Achim, stăteau spre partea dinafară a tindei, ca şi când ar fi fost gata în orice clipă să se scoale de la masă şi să plece afară. De cealaltă parte a mesei, lângă vatră, jumătate întoarsă spre străchinile şi oalele cu mâncare de pe foc, stătea întotdeauna Catrina Moromete, mama vitregă a celor trei fraţi, iar lângă ea îi avea pe ai ei, pe Niculae, pe Ilinca şi pe Tita, copii făcuţi cu Moromete. Dar Catrina fusese şi ea măritată înainte de a-l lua pe Moromete: bărbatul acesta îi murise în timpul războiului, dar nu pe front, fiindcă nu împlinise încă anii ca să fie luat militar, ci acasă de apă la plămâni; îi lăsase o fată (pe care Catrina o născu după moartea lui) şi când plecă din casa socrilor n-o luă cu ea, o lăsă bătrânului Năfliu, bâtului, cum îi spuneau cu toţi, cu care însă Catrina nu se avea bine.

  Moromete stătea parcă deasupra tuturor. Locul lui era pragul celei de-a doua odăi, de pe care el stăpânea cu privirea pe fiecare. Toţi ceilalţi stăteau umăr lângă umăr, înghesuiţi, masa fiind prea mică. Moromete n-o mai schimbase de pe vremea primei lui căsătorii, deşi numărul copiilor crescuse. El şedea bine pe pragul lui, putea să se mişte în voie şi de altfel nimănui nu-i trecuse prin cap că ar fi bine să se schimbe masa aceea joasă şi plină de arsurile de la tigaie.

  Paraschiv, Nilă şi Achim nu erau din firea lor nişte copii tăcuţi, moi ori lipsiţi de veselie. Totuşi, ca totdeauna, ei se aşezară la masă absenţi, uitându-se în gol, oftând, parcă ar fi trebuit nu să mănânce, ci să ridice pietre de moară. Moromete se aşeză şi el pe prag, făcând în acelaşi timp câteva cruci repezi şi închizând o clipă, evlavios, ochii. Niculae, care nu avea scaun, se aşeză turceşte pe pământ.

  — Du-te, mă, şi ia-ţi o pernă, dosăditule, de câte ori să-ţi spui? Că ăştia nu sunt în stare să facă măcar un scaun, zise femeia, uitându-se la cei trei care aşteptau, tăcuţi şi plictisiţi, mâncarea.

  — Tu de ce nu faci? zise Achim, ai cărui ochi clipiră ascuţit, înfigându-se din golul în care erau pierduţi mai înainte, în cei ai mamei vitrege.

  Moromete, care tocmai îşi făcuse cruce, se uită la femeie cu gura căscată mirare.

  — Taci, fa, din gură, n-auzi?! zise el, apucând lingura de lemn între degete.

  — N-auzi ce zice colţatul? răspunse femeia, ştergându-se de sudoare, fără să-i pese de privirea bărbatului.

  — De ce colţat?! întrebă moale Paraschiv, apucând şi el lingura într-un fel anumit, vrând să spună că vrea să mănânce mai repede.

  — Taci, mă, din gură! zise şi Nilă cu un