mai multe mașini. M-au căutat de tumori la creier, meningită, ce vrei și ce nu vrei. Ca să-mi treacă durerile, mi-au prescris medicamentul ăsta, apoi medicamentul ăla, apoi altul, fiindcă primul n-a mers și nici al doilea n-a mers. Mi-au scris rețete peste rețete fără măcar să aibă idee ce ar putea fi în neregulă cu mine. Încercând doar să-mi liniștească durerea.

Cadence, au spus doctorii, nu lua foarte multe.

Cadence, au spus doctorii, atenție să nu devii dependentă.

Și, Cadence, ai grijă să-ți iei medicamentele.

Aveam așa de multe programări, că nici nu le mai țineam minte. În cele din urmă, doctorii au reușit să-mi pună un diagnostic. Cadence Sinclair Eastman: dureri de cap posttraumatice, cunoscute de asemenea și sub numele de migrene cauzate de un traumatism cranian.

O să fiu bine, mi se spune.

N-o să mor dintr-atât.

Doar o să doară tare.

14.

După un an petrecut în Colorado, tati a vrut să mă vadă din nou. De fapt, a insistat să mă ducă în Italia, Franța, Germania, Spania și Scoția – o excursie de zece săptămâni începând de la mijlocul lui iunie, ceea ce ar fi însemnat să nu mă mai duc deloc la Beechwood în vara numărul șaisprezece.

— Excursia asta vine la țanc, a spus mami, veselă, în timp ce-mi făcea bagajul.

— De ce?

Stăteam întinsă pe podeaua dormitorului meu și o lăsasem pe ea să se ocupe de tot. Mă durea capul.

— Bunicul renovează Clairmontul, mi-a răspuns, strângându-mi șosetele ghem, doar ți-am zis de un milion de ori.

Eu nu-mi aminteam.

— Cum așa?

— S-a gândit el că e o idee bună. O să stea peste vară la Windemere.

— Adică o să fii tot timpul la dispoziția lui?

Mami a dat din cap.

— Nu poate să stea cu Bess sau Carrie. Și știi că are nevoie de îngrijiri. Oricum. O să ai parte de o educație minunată în Europa.

— Aș fi preferat să vin la Beechwood.

— Nu, n-ai fi preferat, mi-a răspuns ea pe un ton ferm.

•

În Europa, am vomitat în găletușe și m-am spălat pe dinți la nesfârșit cu o pastă englezească ce avea gust de cretă. M-am întins cu fața în jos pe podelele toaletelor din câteva muzee, simțind dalele reci pe obraji, în timp ce creierii mi se lichefiau și mi se scurgeau prin urechi cu bulbuci. Din cauza migrenelor, pătam cu sânge așternuturi nefamiliare de hotel, șuvoiul se scurgea pe podele, îmbiba carpetele, înmuia resturi de croasanți și prăjiturele dantelate italienești.

Îl auzeam pe tati strigându-mă, dar niciodată nu răspundeam până când nu-și făcea efectul medicamentul.

În vara aceea mi-au lipsit Mincinoșii.

Nu păstram legătura în timpului anului școlar. Sau nu mult, oricum, deși am încercat când eram mai mici. Ne trimiteam mesaje pe telefon sau ne descopeream unii pe alții în pozele de peste vară, mai ales în septembrie – dar, inevitabil, peste o lună sau două, dispăream care pe unde. Cumva, magia de la Beechwood nu se transporta în viața noastră de zi cu zi. Nu voiam să auzim de prietenii de la școală, de cluburi și echipe sportive. În schimb, știam că afecțiunea dintre noi va reînvia în clipa în care ne vom vedea pe doc în iunie anul următor, cu mirosul de sare în aer și un soare palid lucind deasupra apei.

Însă în anul în care am avut accidentul, am pierdut zile, chiar săptămâni întregi de școală. N-am promovat la toate materiile și directorul m-a informat ca trebuia să repet anul al III-lea. Nu m-am mai dus la antrenamentele de fotbal și tenis. Nu mai puteam să stau cu copiii. Nu mai puteam să conduc. Prietenii pe care îi avusesem au rărit-o, devenind simple cunoștințe.

I-am scris de câteva ori lui Mirren. Am sunat-o și i-am lăsat mesaje de care mai târziu am fost extrem de stânjenită, fiindcă păream atât de singură și disperată după companie.

L-am sunat și pe Johnny, dar avea căsuța vocală plină.

M-am hotărât să nu mai sun pe nimeni. Nu voiam să continui repetând lucruri care mă făceau să par atât de slabă.

Când tata m-a luat în Europa, știam că Mincinoșii trebuie să fie deja pe insulă. Bunicul nu instalase o rețea de telecomunicații pe insulă, iar telefoanele mobile abia dacă aveau semnal acolo, așa că m-am apucat să scriu e-mailuri. Diferite de mesajele mele vocale care îți stârneau mila, acestea erau fermecătoare, niște însemnări drăgălașe din partea unei persoane care nu suferea de dureri de cap.

Cele mai multe dintre ele.

 

Mirren!

 

Îți fac cu mâna din Barcelona, unde taică-meu a mâncat supă de melci.

Hotelul nostru e tras în aur. Până și solnițele sunt de aur. De-o maiestuoasă vulgaritate.

Scrie-mi să-mi spui ce năzbâtii mai fac ăia mici, la ce facultăți te înscrii și dacă ai descoperit dragostea adevărată.

 

Cadence

•

Johnny!

 

Bonjour din Paris, unde taică-meu a mâncat o broască.

Am văzut Victoria înaripată. Ce trup fenomenal. Fără brațe. Mi-e dor de voi. Ce mai face Cat?

 

Cadence

•

Mirren!

 

Salutări dintr-un castel din Scoția, unde taică-meu a mâncat niște Haggis. Adică a mâncat inima, ficații și plămânii unei oi, amestecate cu terci de ovăz și fierte toate în stomacul unei oi.

Prin urmare, v-ați prins și voi, taică-meu