E. Lockhart free download .PDF 📖

EMILY LOCKHART

MINCINOȘII

Bine-ați venit

Bine-ați venit la minunata familie Sinclair.

N-avem niciun criminal.

N-avem niciun dependent.

N-avem niciun ratat.

Familia Sinclair e compusă din indivizi atletici, înalți și frumoși. Suntem democrați, cu avere, din tată în fiu. Avem zâmbetul larg, bărbiile pătrate și un serviciu agresiv la tenis.

Ce contează că divorțul ne sfâșie inima, încât abia dacă mai are putere să bată. Ce contează că rămânem fără bani de moștenire sau că se adună facturile pe blatul de bucătărie. Nu contează nici grămada de flacoane cu medicamente de pe noptieră.

Nu contează dacă unul dintre noi e îndrăgostit până la disperare, absolut până la disperare.

Atât de

îndrăgostit

încât trebuie luate măsuri

la fel de disperate.

Noi suntem familia Sinclair.

Nimeni n-are nevoie de nimeni.

Nimeni nu greșește vreodată.

Trăim, cel puțin pe durata verii, pe o insulă privată, în apropiere de linia de coastă din Massachusetts.

Poate că asta este tot ce trebuie să știți.

Numele meu întreg este Cadence Sinclair Eastman.

Locuiesc în Burlington, Vermont, împreună cu mami și trei câini.

Am aproape optsprezece ani.

Am un permis de bibliotecă foarte uzat și, în rest, mai nimic, deși e adevărat că trăiesc într-o casă enormă, plină de obiecte scumpe, inutile.

Înainte eram blondă, dar acum am părul negru.

Pe vremuri eram o fire puternică, dar acum sunt slabă.

Eram drăguță, dar acum arăt de parcă aș fi bolnavă.

E adevărat că sufăr de migrene de când am avut accidentul.

E adevărat că nu pot să sufăr tâmpiții.

Îmi plac întorsăturile de frază. Ați văzut? Sufăr de migrene. Nu pot să sufăr tâmpiții. Cuvântul are aproape același sens ca în propoziția anterioară, dar nu tocmai.

A suferi.

S-ar putea zice că înseamnă „a îndura”, dar nu este exact sensul corect.

•

Povestea mea începe înainte de accident. În iunie, în vara în care am împlinit cincisprezece ani, tata a fugit cu o femeie pe care o iubea mai mult decât pe noi.

Tata era profesor de istorie militară, cu un relativ succes. Pe vremea aceea îl adoram. Purta sacouri din tweed. Era numai piele și os. Bea ceai cu lapte. Îi plăceau jocurile de societate și mă lăsa să câștig, îi plăceau bărcile și mă învățase să merg cu caiacul, îi plăceau bicicletele, cărțile și muzeele de artă.

Niciodată nu-i plăcuseră câinii, iar faptul că le permitea Golden Retrieverilor noștri să doarmă pe canapele și îi plimba câte șase kilometri în fiecare dimineață era o dovadă că o iubea nespus de mult pe maică-mea. Nu era prea atașat nici de bunicii mei și, drept dovadă că ne iubea nespus de mult pe mami și pe mine, își petrecea fiecare vară pe Insula Beechwood, la reședința familiei Windemere, scriind articole despre războaie purtate cu mult timp în urmă și prezentându-se la fiecare masă cu un zâmbet larg pe față de dragul rudelor.

În iunie, în vara în care împlineam cincisprezece ani, tati ne-a anunțat că pleacă, lucru pe care l-a și făcut două zile mai târziu. I-a spus mamei mele că el nu este un Sinclair și se săturase să încerce să devină unul. Nu putea să zâmbească, nu putea să mintă, nu putea face parte din familia aceea minunată, trăind în casele acelea minunate.

Nu putea. Pur și simplu nu putea. Și nici nu voia.

Deja angajase un camion care să-i mute lucrurile, își închiriase și o casă. Tata și-a dus o ultimă valiză pe bancheta din spate a Mercedesului (îi lăsa lui mami doar Saabul) și a pornit motorul.

Apoi a scos un pistol și m-a împușcat în piept. Stăteam pe peluză și am căzut lată. Gaura făcută de glonț s-a deschis larg și inima mi s-a rostogolit din cușca coastelor pe un pat de flori. Sângele îmi țâșnea ritmic din rana deschisă,

apoi din ochi,

din urechi,

pe gură.

Avea gustul sării și al ratării. Rușinea de-a nu fi iubită, de un roșu strălucitor, îmbibase iarba din fața casei, cărămizile de pe potecă, treptele spre verandă. Inima îmi sălta spasmodic, ca un păstrăv, în stratul de bujori.

Mami s-a răstit la mine să-mi țin firea.

În clipa asta vreau să te porți normal, mi-a zis. În clipa asta, mi-a zis.

Pentru că ești. Pentru că poți fi.

Nu te da în spectacol, mi-a zis. Respiră normal și stai dreaptă.

Am făcut ce mi-a spus.

Doar pe ea o mai aveam.

Mami și cu mine ne-am înălțat bărbiile pătrate, în timp ce tati cobora dealul la volanul mașinii. Apoi ne-am dus înăuntru și am făcut praf cadourile de la el: bijuterii, haine, cărți, totul. Zilele următoare am scăpat de canapeaua și de fotoliile pe care le cumpăraseră împreună părinții mei. Am aruncat porțelanurile de la nuntă, argintăria, fotografiile.

Am cumpărat mobilă nouă. Am angajat un decorator. Am comandat argintărie de la Tiffany. Am petrecut o zi întreagă prin galeriile de artă și am cumpărat tablouri ca să acoperim spațiile goale de pe pereți.

Le-am cerut avocaților bunicului să se ocupe de siguranța proprietăților care-i aparțineau lui mami.

Apoi ne-am făcut bagajele și am plecat spre Insula Beechwood.

Penny, Carrie și Bess sunt fiicele lui Tipper și Harris Sinclair. Harris și-a căpătat drepturile asupra moștenirii sale la douăzeci și unu de ani, după ce-a terminat Harvardul, și a făcut mai departe avere, ocupându-se de afaceri pe care nu m-am chinuit niciodată să le înțeleg. A moștenit case și terenuri. A făcut alegeri deștepte pe piața acțiunilor. S-a însurat cu Tipper, pe care o ținea în bucătărie și