Singurul regret al bunicului meu era faptul că nu avusese niciodată un fiu, dar asta nu mai conta. Fetele familiei Sinclair erau bronzate și binecuvântate. Înalte, vesele și bogate, fetele alea erau ca prințesele din povești. Erau cunoscute în tot Bostonul, în campusul de la Harvard și în Martha’s Vineyard pentru jachetele lor din cașmir și petrecerile formidabile pe care le dădeau. Erau legendare. Erau făcute ca să se mărite cu prinți și să frecventeze școlile din Ivy League, li se cuveneau statui de fildeș și case maiestuoase.

Bunicul și Tipper le iubeau atât de mult, că nu puteau să spună pe care dintre ele o iubeau cel mai tare. Mai întâi Carrie, apoi Penny, apoi Bess, apoi iar Carrie. Se organizau nunți de senzație, cu somon și harpiști, apoi apăreau nepoți blonzi, luminoși și câini cu blana aurie, amuzanți. Nu găseai părinți mai mândri de fetele lor frumoase americance, ca Tipper și Harris pe vremea aceea.

Au construit trei case noi pe stâncile de pe insula lor privată și le-au dat fiecăreia un nume: Windemere pentru Penny, Red Gate pentru Carrie și Cuddledown pentru Bess.

Eu sunt cea mai în vârstă dintre nepoatele familiei Sinclair. Moștenitoare a insulei, a averii și a așteptărilor.

Moștenitoare probabilă, cel puțin.

Eu, Johnny, Mirren și Gat. Gat, Mirren, Johnny și cu mine.

Familia ne-a botezat pe noi patru Mincinoșii – și probabil că o merităm. Eram cam de aceeași vârstă și ne serbam toți ziua de naștere toamna. Mare parte din anii pe care i-am petrecut pe insulă n-am făcut decât belele.

Gat începuse să vină la Beechwood din anul în care împlinise opt ani. Vara numărul opt, o numeam noi.

Înainte de asta, Mirren, Johnny și cu mine nu eram Mincinoșii. Eram doar veri, iar Johnny ne dădea bătăi de cap fiindcă nu-i plăcea să se joace cu fetele.

Johnny e ca argintul-viu, sudoare și sarcasm. Pe vremea aceea, ne spânzura păpușile Barbie de gât sau trăgea în noi cu pistoale făcute din piese de Lego.

Mirren, numai miere și zahăr, curiozitate și ploaie. Pe atunci își petrecea după-amiezile lungi împreună cu Taft și gemenele pe plaja mare, împroșcându-se cu apă, în timp ce eu desenam pe caietele de matematică și citeam în hamacul de pe veranda casei Clairmont.

Apoi a venit Gat să-și petreacă verile cu noi.

Soțul mătușii Carrie a părăsit-o pe când era însărcinată cu fratele lui Johnny, Will. Nu știu ce s-a întâmplat. Familia nu vorbește niciodată despre lucrurile astea. În vara numărul opt, Will era bebeluș, iar Carrie era deja împreună cu Ed.

Ed era dealer de artă și adora copiii. Asta era tot ce auzisem despre el, când Carrie a anunțat că îl aduce la Beechwood, împreună cu Johnny și bebelușul.

Au venit ultimii în vara aceea și noi ne adunaserăm aproape cu toții pe doc, așteptând șalupa să ancoreze. Bunicul mă ridicase ca să-i pot face cu mâna lui Johnny, care purta o vestă portocalie de salvare și urla la noi de la proră.

Bunica Tipper stătea lângă noi. Și-a întors privirea de la barcă pentru un moment, s-a scotocit în buzunar și a scos la iveală o bomboană albă de mentă. A desfăcut-o și mi-a îndesat-o în gură.

În timp ce se uita înspre barcă, fața bunicii și-a schimbat expresia. Am mijit ochii, încercând să văd ce anume observase.

Carrie a coborât ținându-l pe Will în dreptul șoldului. Will avea o vestă de salvare galbenă pentru bebeluși, pe deasupra căreia nu se vedea nimic altceva decât o claie de păr de un blond aproape alb. Lumea a scos un chiot de veselie la vederea lui. Vesta aceea, pe care o purtaserăm cu toții când eram bebeluși. Și părul acela. Ce minunat că acest băiețel, pe care nu-l cunoșteam încă, era în mod atât de evident un Sinclair.

Johnny a sărit din barcă și și-a aruncat vesta pe doc. Apoi, s-a repezit mai întâi în direcția lui Mirren și i-a tras un șut. După care m-a lovit pe mine. După care pe gemene. S-a dus spre bunicii noștri și a luat poziție de drepți.

— Îmi pare bine să vă văd, bunico și bunicule. De-abia aștept să petrec o vară minunată.

Tipper l-a îmbrățișat.

— Maică-ta ți-a zis să spui asta, nu-i așa?

— Da, a răspuns Johnny. Și mai trebuie să vă spun încă o dată că-mi pare bine să vă văd.

— Bun băiat.

— Acum pot să plec?

Tipper l-a sărutat pe obrajii pistruiați.

— Hai, du-te.

Ed l-a urmat pe Johnny, după ce s-a oprit un moment ca să ajute servitorii să descarce bagajele de pe șalupă. Era înalt și zvelt. Avea pielea foarte închisă la culoare: moștenire indiană, aveam să aflăm mai târziu. Purta ochelari cu rame negre și era îmbrăcat în haine spilcuite, de oraș: un costum din pânză de in și o cămașă în dungi. Pantalonii i se șifonaseră în timpul călătoriei.

Bunicul m-a lăsat jos.

Gura bunicii Tipper era strânsă într-o linie subțire. Apoi bunica și-a scos la iveală toți dinții și a făcut un pas în față.

— Tu trebuie să fii Ed. Ce surpriză plăcută.

El i-a scuturat mâna.

— Carrie nu v-a spus că vin și eu?

— Desigur că ne-a spus.

Ed s-a uitat în jur, la familia noastră albă ca neaua. S-a întors către Carrie.

— Unde e Gat?

L-au strigat și el a apărut de undeva din șalupă, scoțându-și vesta de salvare, cu privirea ațintită în jos în timp ce-și