— Mamă, tată, a spus Carrie, l-am adus pe nepotul lui Ed, ca să aibă și Johnny cu cine să se joace. Acesta este Gat Patil.

Bunicul a întins mâna și l-a mângâiat pe Gat pe cap.

— Bună ziua, tinere.

— Bună ziua.

— Tatăl lui a murit chiar anul ăsta, le-a explicat Carrie. El și cu Johnny sunt cei mai buni prieteni. Și i-am fost de mare ajutor surorii lui Ed că l-am luat cu noi. Gat? O să ieșim la picnic și-o să mergem să înotăm, cum ți-am promis. Bine?

Dar Gat n-a răspuns. Se uita la mine.

Avea un nas dramatic, o gură dulce. Pielea cafenie, părul negru, ondulat. Trupul arzând de energie. Gat era ca pe arcuri. Ca și cum ar fi căutat ceva. Gat era un amestec de contemplare și entuziasm. Ambiție și cafea tare. L-aș fi putut privi la nesfârșit.

Privirile ni s-au întâlnit.

Eu m-am întors și am zbughit-o din loc.

Gat m-a urmat. Îi auzeam picioarele în spatele meu pe pasarelele de lemn care traversează insula.

Am continuat să fug. El m-a urmat mai departe.

Johnny s-a luat după Gat. Și Mirren s-a luat după Johnny.

Adulții au rămas să vorbească pe doc, învârtindu-se politicoși în jurul lui Ed și dezmierdându-l pe bebelușul Will. Cei mici făceau ce fac cei mici.

Noi patru ne-am oprit din alergat când am ajuns la mica plajă din dreptul casei Cuddledown. Era o fâșie subțire de nisip cu stânci înalte la ambele capete. Nimeni nu o folosea prea mult pe vremea aceea. Plaja cea mare avea nisipul mai fin și mai puține alge.

Mirren și-a dat jos pantofii, iar noi am făcut la fel. Am început să aruncăm cu pietre în apă. Existam pur și simplu.

Am scris numele noastre pe nisip.

Cadence, Mirren, Johnny și Gat.

Gat, Johnny, Mirren și Cadence.

Ăsta a fost începutul nostru.

•

Johnny i-a implorat să-l lase pe Gat să mai rămână. Și a obținut ce dorea.

Anul următor i-a implorat să-l lase să stea toată vara. Gat a venit.

Johnny era cel dintâi nepot. Bunicii aproape că nu-i spuneau niciodată nu lui Johnny.

În vara cu numărul paisprezece, Gat și cu mine am plecat singuri cu șalupa cea mică. Imediat după micul dejun. Bess o obligase pe Mirren să joace tenis cu gemenele și Taft. Johnny se apucase de alergat anul acela și alerga în cerc pe aleea care înconjoară insula. Gat a dat de mine în bucătăria de la Clairmont și m-a întrebat dacă nu voiam să ieșim cu barca.

— Nu neapărat.

Voiam să mă bag la loc în pat cu o carte.

— Te rog?

Gat nu spunea aproape niciodată „te rog”.

— Ieși tu singur cu barca.

— Nu pot s-o împrumut, a zis el, nu mi se pare corect.

— Ba desigur că poți.

— Nu fără să fiu însoțit de unul dintre voi.

Era ridicol.

— Unde vrei să mergi? l-am întrebat.

— Vreau doar să mă îndepărtez un pic de insulă. Uneori nu mai suport să fiu aici.

Nu puteam să-mi imaginez pe atunci ce anume nu suporta, dar am fost de acord. Am ieșit cu barca în larg, având pe noi gecile de vânt și costumele de baie. După scurt timp, Gat a oprit motorul. Ne-am așezat, mâncând fistic și respirând aerul sărat. Soarele strălucea deasupra apei.

— Hai să facem o baie, am zis.

Gat a sărit și eu l-am urmat, dar apa era mult mai rece decât la mal, ne tăia respirația. Intrase și soarele în nori. Am început să râdem, un râs panicat, și am strigat că trebuie să fi avut cea mai tâmpită idee să ne băgăm în apă. Unde ne fusese mintea? Erau rechini la ceva depărtare de coastă, toată lumea știa asta.

Să nu vorbim de rechini, Doamne! Am început să ne luptăm și să ne împingem unul pe altul, care să fie primul care se cațără pe scara din spatele șalupei.

După un minut, Gat s-a lăsat pe spate și m-a lăsat să urc prima.

— Nu pentru că ești fată, ci pentru că așa sunt eu, bun, mi-a zis.

— Hai mersi, am spus și i-am scos limba.

— Dar când o să-mi reteze picioarele un rechin, promite-mi că o să scrii o compunere despre cât de minunat eram pe vremuri.

— Sigur, am zis. Gatwick Matthew Patil avea un gust delicios.

Râdeam ca istericii – era o demență să-ți fie în halul ăla de frig. N-aveam prosoape. Ne-am strâns unul lângă altul acoperindu-ne cu o pătură de lână pe care am descoperit-o sub banchetă, cu umerii noștri goi atingându-se. Picioarele reci, unul peste altul.

— Facem asta numai ca să nu intrăm în șoc hipotermic, a zis Gat. Să nu crezi că te consider drăguță sau mai știu eu ce.

— Știu că nu mă consideri.

— Vezi că ai luat toată pătura.

— Scuze.

O pauză. Apoi Gat mi-a zis:

— Te consider drăguță, Cady, n-am vrut să spun altceva. De fapt, când te-ai făcut atât de drăguță? Chiar atragi atenția.

— Arăt la fel ca întotdeauna.

— Te-ai schimbat în anul ăsta de școală. Nu-mi vine să mă mai joc.

— Te jucai de-a ceva?

A dat din cap solemn.

— E cel mai tâmpit lucru pe care l-am auzit. De-a ce te jucai?

— Nimic nu-mi străpunge armura. N-ai observat?

Asta m-a făcut să râd.

— Nu.

— La naiba. Credeam că funcționează.

Am schimbat subiectul. Am vorbit despre ce-ar fi să-i ducem pe cei mici în Edgartown, să vadă un film după-amiază, apoi despre rechini și dacă într-adevăr mănâncă oameni, apoi despre Plants Versus Zombies.

După aceea ne-am întors pe insulă.

Nu la mult timp după asta, Gat a început să-mi împrumute din cărțile lui și să mă caute după-amiaza, când mă retrăgeam pe plaja cea mică. Mă privea când stăteam pe peluza casei Windemere, împreună cu câinii.

Am început să ne plimbăm pe aleea care înconjoară insula, Gat mergând în față, iar eu urmându-l. Vorbeam despre cărți sau inventam lumi imaginare. Uneori ajungeam să înconjurăm de câteva ori insula, înainte să