– Ştiu!

O exclamaţie se auzi de afară.

– Ce-ai spus?

Liesel se răsuci şi şopti pe un ton aspru:

– Taci, Saukerl, şi uită-te pe stradă. Ilsei Hermann îi adresă cuvintele încet: Aşadar, toate aceste cărţi…

– Majoritatea sunt ale mele. Câteva îi aparţin soţului meu, iar altele au fost ale fiului meu, după cum ştii.

Liesel era ruşinată. Obrajii îi ardeau.

– Întotdeauna, am crezut că asta era camera primarului.

– De ce?

Femeia părea amuzată. Liesel observă că avea svastici şi pe vârfurile papucilor.

– E primar, am crezut că ar citi mult.

Soţia primarului îşi băgă mâinile în buzunarele laterale.

– Liesel, tu eşti cea care foloseşte cel mai mult camera asta.

– Aţi citit-o pe asta?

Liesel ridică Ultimul străin.

Ilsa privi mai îndeaproape titlul.

– Da, am citit-o.

– E bună?

– Nu e rea.

Atunci, avu un impuls să plece, dar simţi şi o obligaţie stranie de a rămâne. Dori să vorbească, însă cuvintele disponibile erau prea multe şi prea repezi. Încercă de mai multe ori să le înhaţe, dar soţia primarului luă iniţiativa.

Văzu faţa lui Rudy la fereastră sau, mai exact, părul lui ca flacăra de lumânare.

– Cred că mai bine ai pleca, zise ea. Te aşteaptă.

În drum spre casă, au mâncat.

– Eşti sigură că nu era nimic altceva? întrebă Rudy. Trebuie să fi fost.

– Ai avut noroc şi cu biscuiţii. Liesel examină darul din braţele lui Rudy. Acum, spune adevărul. Ai mâncat vreunul înainte să ies?

Rudy era indignat.

– Hei, tu eşti hoţul aici, nu eu.

– Nu glumi cu mine, Saukerl, văd nişte zahăr la colţul gurii.

Paranoic, Rudy ţinu farfuria doar cu o mână şi se şterse cu cealaltă.

– Nu am mâncat niciunul, pe cuvânt.

Jumătate din biscuiţi dispăruseră înainte ca ei să ajungă pe pod şi au împărţit restul cu Tommy Müller, pe strada Himmel.

Când terminară de mâncat, un singur lucru îi mai frământa şi Rudy l-a rostit:

– Ce naiba facem cu farfuria?

În timp ce Liesel şi Rudy mâncau biscuiţi, cei din LSE jucau cărţi în pauză, nu departe de Essen. Terminaseră o lungă călătorie din Stuttgart şi jucau pe ţigări. Reinhold Zucker nu era un om fericit.

– Jur că trişează, murmură el.

Stăteau într-o magazie care le servea drept adăpost şi Hans Hubermann tocmai câştigase a treia mână consecutivă. Zucker zvârli cărţile dezgustat şi îşi pieptănă părul slinos cu ajutorul a trei unghii murdare.

CÂTEVA ADEVĂRURI DESPRE REINHOLD ZUCKER Avea douăzeci şi patru de ani. Când a câştigat o partidă de cărţi, nu şi-a mai încăput în piele de bucurie – şi-a dus cilindrii subţiri, plini cu tutun la nas şi a inspirat adânc. „Mirosul victoriei”, va spune el. A, şi încă un lucru. Va muri cu gura deschisă.

Spre deosebire de tânărul din stânga lui, Hans Hubermann nu se desfăta atunci când câştiga. A fost chiar îndeajuns de generos pentru a oferi înapoi fiecărui coleg una dintre ţigările sale şi a le şi aprinde pentru ei. Toţi în afară de Reinhold Zucker au acceptat darul. El a înhăţat ţigara şi a zvârlit-o în mijlocul cutiei întoarse cu fundul în sus, care servea pe post de masă.

– Nu am nevoie de pomana ta, bătrâne!

Se ridică şi plecă.

– Ce-o fi cu el? întrebă sergentul, dar niciunul nu a catadicsit să răspundă.

Reinhold Zucker era doar un băiat de douăzeci şi patru de ani, care nu putea să joace cărţi nici ca să-şi salveze viaţa.

Dacă nu şi-ar fi pierdut ţigările în faţa lui Hans Hubermann, nu l-ar fi dispreţuit. Dacă nu l-ar fi dispreţuit, nu i-ar fi luat locul câteva săptămâni mai târziu, pe o stradă destul de inofensivă.

Un loc, doi bărbaţi, o mică discuţie şi eu.

Mă omoară câteodată cum mor oamenii.

La mijlocul lunii ianuarie 1943, coridorul reprezentat de strada Himmel era întunecat şi mizerabil. Liesel închise poarta, se îndreptă spre uşa lui Frau Holtzapfel şi bătu. Fu luată prin surprindere de cel care răspunse.

Primul ei gând a fost că bărbatul trebuie să fi fost unul dintre fiii ei, dar nu arăta ca niciunul dintre fraţii din fotografiile înrămate de lângă uşă. Părea mult prea în vârstă, deşi era dificil de spus. Avea faţa punctată de barba nerasă, iar ochii lui păreau îndureraţi şi pătrunzători. O mână bandajată căzu din mâneca hainei şi picături de sânge ca nişte vişine se prelinseră prin bandaj.

– Poate că ar trebui să te întorci mai târziu.

Liesel încercă să privească dincolo de el. Mai avea puţin şi striga după Frau Holtzapfel, dar bărbatul o opri.

– Copilă, zise el. Vino mai târziu. Te chem eu. De unde eşti?

După mai bine de trei ore, o bătaie se auzi pe strada Himmel şi bărbatul apăru în faţa ei. Vişinele de sânge deveniseră prune.

– Poţi veni acum.

Afară, în lumina gri şi neclară, Liesel nu se putu abţine să nu-l întrebe ce i se întâmplase la mână. Suflă puţin aer pe nări – un singur cuvânt – înainte să răspundă:

– Stalingrad.

– Pardon?

Vorbise în vânt când răspunsese.

– N-am reuşit să aud.

Răspunse din nou, la fel, dar mai tare şi, de data aceasta, dădu detalii.

– Stalingrad. Asta am păţit la mână. Am fost împuşcat în coaste şi mi-au fost zburate trei degete. Asta îţi răspunde la întrebare? Îşi băgă mâna rănită în buzunar şi tremură satisfăcut de vântul german. Crezi că e frig aici?

Liesel atinse peretele de lângă ea. Nu putea minţi:

– Da, sigur.

Bărbatul râse.

– Ăsta nu-i frig.

Scoase o ţigară şi o vârî în gură. Cu o mână, încercă să aprindă un chibrit. Din cauza vremii fioroase, ar fi fost greu şi cu ambele mâini, dar cu una, era imposibil. Lăsă cutia de chibrituri să cadă şi înjură.

Liesel o ridică.

Luă ţigară şi o puse în gură. Nici ea nu o putu aprinde.

– Trebuie să tragi din ea, explică bărbatul. Pe vântul ăsta, nu se aprinde decât dacă tragi. Verstehst?

Mai făcu o încercare, încercând să-şi aducă aminte cum făcea papa. De data aceasta, gura i se umplu cu fum. I se urcă spre dinţi şi îi zgârie gâtul, dar se abţinu să nu tuşească.

– Bună treabă. După ce luă ţigara de la ea şi trase fumul