După naşterea pruncului Constantin, mângâiat cu numele de Dincă, situaţia Măriei s-a îmbunătăţit. Stăpâna a chemat-o din nou la conac, i-a dat în grijă ţesătoarele şi cusătoresele si, până la urmă, a făcut-o prima ei cameristă; pe de altă parte, văzându-1 zi de zi pe micuţul Dincă, 1-a îndrăgit, 1-a răsfăţat, i-a cerut popii să-1 înveţe să citească l l ' să scrie si, la doisprezece ani, 1-a luat pe lângă ea s-o slujească.

  T a şaisprezece ani, era un tânăr frumos, cu purtări alese, mândru în

  IVreaua lui cum sunt cele franţuzeşti. Tocmai atunci, logofătul CancUZino-Pascanu moare subit, însă, mai înainte, îi dăduse Măriei scrisoarea de slobozire.

  După moartea bărbatului, Profira Cantacuzino, lăsând moşiile în grija vătafilor, s-a hotărât să plece la Paris. L-a luat şi pe tânărul Din-că' acesta a învăţat repede franţuzeşte si, fiindcă se dovedea a fi înzestrat pentru pregătirea bucatelor, a fost dat pe mâna unui vestit maestru narizian ca să facă din el un mare bucătar. „Prinţesa Cantacuzino", instalată într-un mic palat din cartierul Saint-Germain, dădea petreceri strălucitoare şi îşi făcuse legături în societatea sus-pusă, împrietenin-du-se îndeosebi cu o anumită contesă de Montijo, care avea să fie soacra lui Napoleon III. Numai că, pentru o viaţă ca aceasta, veniturile de pe moşiile din Moldova, curând, n-au mai fost de ajuns. Când datoriile şi ipotecile au crescut îngrijitor de mult, omul ei de încredere de la Iaşi a rugat-o să vină acasă. Ceea ce, înţeleaptă, a şi făcut, desi cu părere de rău. îl aducea şi pe Dincă, precum şi pe Clementine, o tânără cameristă franţuzoaică, foarte îndrăgostită de băiat.

  Când caleasca cea mare s-a oprit în curtea palatului Cantacuzino din Iaşi, iar cei dinăuntru s-au dat jos din ea, o ţigancă bătrână, desculţa, s-a aruncat de gâtul lui Dincă, sărutându-1 cu drag.

  — Cine este femeia aceasta? a întrebat-o Clementine pe stăpâna ei.

  — Mama lui, fosta noastră roabă ţigancă!

  Aflând că logodnicul ei se născuse rob, Clementine a leşinat. Dusă în odaia pregătită pentru ea, s-a încuiat înăuntru şi a plâns cu sughiţuri zile şi nopţi în sir. Toate visele i se spulberaseră; aveau de gând să se căsătorească, să deschidă un restaurant franţuzesc la Iaşi. De ce oare Dincă îi ascunsese acest lucru îngrozitor? Să nu-1 mai vadă în ochi; voia să fugă, să se întoarcă neîntârziat la Paris.

  Dincă era deznădăjduit. Toate rugăminţile lui de a fi slobozit au fost zadarnice. Căuta peste tot pe cineva care să-1 poată ajuta, punând o vorbă la cei de sus. aşa a ajuns să-şi spună păsul tânărului boier liberal Gheorghe Sion, la care intrase mama lui ca slujnică după ce fusese slobozită. Sion s-a gândit să-i vorbească însuşi domnitorului, 'jngore Ghica, prin mijlocirea prietenei şi sfătuitoarea acestuia, pe care o cunoştea bine. Zis şi făcut. Doamna era bolnavă şi se afla în

  PatNici n-a isprăvit Sion de povestit întâmplarea, că s-a şi anunţat enirea domnitorului, care voia să ştie cum se mai simte prietena

  L J>u>n a fost poftit să înfăţişeze lucrurile direct lui vodă. Acesta a făgăduit să se ocupe de caz, socotind că totul va fi lesne, întrucât Profira Cantacuzino îi era rudă apropiată. Chiar în aceeaşi seară, fără să trimită vorbă mai înainte, trăsura domnitorului intra în curtea palatului Cantacuzino, în momentul când cei ce jucaseră cărţi se pregăteau să treacă din salon în sufragerie. Stăpâna casei, măgulită de vizita aceasta neaşteptată, a poruncit să se mai pună un tacâm la masă, în fata ei, şi s-a bucurat că are prilejul să-i arate ilustrului său nepot talentele culinare ale bucătarului ei „parizian". După masă, domnitorul i-a cerut mătuşii să-1 asculte numai între patru ochi; avea să-i ceară ceva. Bătrâna doamnă s-a grăbit să răspundă că dorinţele Măriei sale, pentru ea, erau ordine, însă când a aflat ce-i cere, deodată s-a întunecat la fată. Orice să i se ceară, orice, numai asta nu. şi i-a spus domnitorului adevărul adevărat: băiatul era fiul răposatului ei bărbat; cu cât creştea, cu atât înfăţişarea lui o amintea pe cea a omului pe care-1 iubise. Băiatul crescuse lângă ea de când era mic, niciodată nu se despărţiseră. Dacă i 1-ar lua, ea ar muri.

  Domnitorul a plecat foarte nemulţumit de îndărătnicia bătrânei doamne, hotărât să-şi folosească autoritatea, în josul scărilor, tânărul bucătar îl pândea cu privirea neliniştită. Domnitorul i-a adresat câteva vorbe, mărturisindu-i că nu o putuse convinge pe stăpână, rugându-1 totodată să mai aştepte putin: avea el să găsească ceva.

  Grigore Ghica avea ciudatul obicei de a-şi aduna miniştrii după masa de seară. Chiar în seara cu pricina, aceştia se adunau la Palat. După ce s-au apucat să lucreze şi s-a hotărât despre ce se va discuta, aghiotantul domnitorului intră în sala sfatului şi-i spune la ureche că aga (prefectul politiei) doreşte să fie primit neîntârziat. Introdus în sală, aga povesteşte o nenorocire ce se întâmplase chiar atunci în oraş; bucătarul ţigan al doamnei Cantacuzino-Pascanu o ucisese cu un foc de pistol pe camerista franţuzoaică, apoi se omorâse şi el.

  Grigore Ghica, alb ca varul, a ieşit din sala sfatului, poruncind miniştrilor să nu plece de acolo până ce nu vor fi întocmit proiectul de lege pentru emanciparea ţiganilor. Peste câteva zile, la 22 decembrie 1855, legea era adoptată de Divan în unanimitate, iar a doua zi era promulgată de Domnitor.117

  Asa au fost sloboziţi ultimii cinci mii de robi ţigani din Moldova, cu şapte ani mai înainte de emanciparea celor patru milioane de sclavi negri din Statele Unite.

  Peste sase săptămâni, boierii din sfatul Munteniei, cam ruşinaţi ca moldovenii le-o luaseră înainte, aveau să adopte o lege asemănătoare

  CAPITOLUL AL OPTULEA

  Pe vremea lui Pasvantoglu: război, prăpăd şi jale

  Calamităţile naturale şi cele mai putin naturale; jafurile cetelor lui Pasvantoglu.

  Gloata cerşetorilor domneşte o zi la Bucureşti.

  Al cincilea război ruso-turc pe teritoriul Principatelor, 1806-1812.

  Minunata primire pregătită de arnăuţi la Bucureşti generalului