Tratative de pace la hanul lui Manuc; dacă trimisul lui Napoleon la Poartă ar fi fost mai putin fluşturatic, astăzi n-ar fi existat o problemă a Basarabiei.

  „Volintiri", panduri şi haiduci; cum 1-a pedepsit Bujor, haiducul, pe un boier sperjur.

  Lucrurile se petrec la fel şi la vârful scării sociale:

  Lagarde-Chambonas este martor la capcana întinsă marelui amiral Rahmiz-pasa, căruia, de fată cu vodă Caragea şi cu toată curtea lui, un capugiu împărătesc îi taie capul.

  Ciuma lui Caragea.

  Vâlvătaia din 1821: Eteria şi Tudor Vladimirescu. Turcii ocupă cele două Principate: represiunea.

  Se non e vero. ce a făcut Marieta Ghica pentru a-1 scăpa de securea gâdelui pe necredinciosul ei iubit.

  l

  Să ne întoarcem însă putin în urmă, deoarece, la începutul secolului al XlX-lea, un sir nemaipomenit de nenorociri sporise necazurile acestui popor, şi-aşa destul de încercat.

  Cutremure de pământ. La 14 octombrie 1802, chiar în ziua când Constantin Ipsilanti, noul domn numit de Poartă, trebuia să-şi facă intrarea în Bucureşti, pe la unu şi jumătate după-masă, dintr-o dată, toţi cocoşii s-au apucat să cânte, câinii să urle, caii să dea semne de mare neastâmpăr, apoi pământul a început să se scuture, cu un zgomot asurzitor, şi a ţinut-o asa, după unii martori, timp de zece minute. O mare parte din monumentele din oraş s-au prăbuşit, palate, biserici, mânăstiri, precum şi partea de sus a Turnului Coltei, fala oraşului, cu clopotniţă şi ceasul lui cel mare.

  Seismul fusese simţit şi făcuse pagube în mai multe regiuni ale tării. Apăruseră, ici-colo, în pământ, crăpături adânci de puteau înghiţi – spune un contemporan – un călăreţ cu cal cu tot; din pământ, ţâşniseră apă şi ţiţei.

  Un alt cutremur de pământ, nu atât de puternic, avusese loc, la 9 septembrie 1804, la numai zece zile după cel mai mare incendiu care mistuise Bucureştii vreodată. La 28 august, cu putin înainte de apusul soarelui, luase foc o farmacie din central oraşului. Vântul puternic întinsese focul, înspăimântător de repede, în tot cartierul comercial. A ars douăsprezece ore, făcând scrum câteva hanuri mari, nenumărate prăvălii, două poduri peste Dâmboviţa şi tot ce mai rămăsese din „Curtea Veche". Pagubele fuseseră evaluate la peste 30 000 de pungi de aur. Fuseseră şi numeroase victime omeneşti. ^ Un nou cutremur de pământ, în aprilie 1812, si, începând de atunci, smt înregistrate seisme aproape în fiecare an. Cel mai mare a fost cel din 11 ianuarie 1838, când avea să fie dărâmată una din cele mai frumoase biserici din Bucureşti, Sfântul Gheorghe Nou, împreună cu hanul cel mare ce ţinea de ea.

  Calamităţile acestea naturale erau interpretate de popor ca semne ale Cerului, prevestind nenorociri şi mai mari. Lumea s-a înspăi-mântat nespus şi când a apărut cometa din 1811.

  Din nefericire, răutatea oamenilor punea tara la încercări şi mai grele decât aceste calamităţi naturale. Am făcut cunoştinţă, în primele pagini ale acestei cărţi, cu aventurierul bosniac Pasvan-Oglu sau Pasvantoglu, care, la cumpăna dintre cele două veacuri, reuşise să-şi croiască, la granita dintre tara sârbească şi cea bulgărească, un fel de principat autonom. Poarta nu fusese în stare să-1 liniştească. Aceasta a fost marea înfrângere a lui Căpitan-paşa, cel care, indirect, provocase uciderea domnitorului Constantin Hangerli, în 1799. întrucât nu-1 putuse astâmpăra cu forţa, guvernul otoman a crezut că, dacă îl va numi pasă de Vidin, Pasvantoglu se va domoli, însă, acum, şi mai sigur că nu va fi pedepsit, el îşi trimitea cetele de câr-jalii, care jefuiau şi mai abitir ţările vecine, mai ales Muntenia. Urmaşul lui Hangerli, Alexandru Moruzi, care domnea pentru a doua oară în Muntenia, neavând cum pune capăt acestor jafuri, roagă Poarta să facă ceva împotriva acestui răzvrătit. Guvernul de la Constan-tinopol porunceşte, în cele din urmă, comandantului de la Rusciuc să împresoare Vidinul. înştiinţat de oamenii săi, Pasvantoglu o ia mai înainte, trimite un detaşament mare de călăreţi, care jefuieşte toată Oltenia, ocupă capitala Craiova, lipsită de apărare, şi dă foc oraşului, fâcându-1 scrum.

  Adânc descurajat, după doar doi ani şi jumătate de domnie, se pare că Moruzi a dat câteva pungi cu aur la Constantinopol, numai să fie înlocuit. Era prima oară când un domnitor fanariot plătea ca să fie dat jos de pe tron!

  Urmaşul său, bătrânul Mihail Sutu, n-a fost nici el mai norocos.

  La 31 ianuarie 1802, la Bucureşti, se răspândeşte vestea că oamenii lui Pasvantoglu, „Pasvangiii", cum li se spunea, au trecut din nou Dunărea, îndreptându-se de data aceasta spre Bucureşti. Oraşul este cuprins de panică, însuşi domnitorul, asediat în palatul său de „lefegii" care-i cer simbria, încredinţează apărarea oraşului fostului comandant al arnăuţilor, Bimbaşa Sava, şi fuge cu familia către Transilvania. Boierii, negustorii, toţi cei care au cu ce, îngrămădesc în trăsuri, căruţe mici, căruţe mari, ceea ce au ei mai de preţ si, noaptea, în miezul iernii, într-o învălmăşeală de nedescris, fug către munţi. A doua zi, Bimbaşa Sava, negăsind suma făgăduită ca soldă, aşa cum fusese înţelegerea, la o anumită mânăstire, şi văzând că domnitorul îl trăsese pe sfoară, părăseşte şi el capitala, împreună cu o companie de arnăuţi, şi porneşte în goana mare pe urmele domnitorului fugar, înainte de a ajunge la graniţă, prinde capătul din urmă al coloanei, cu cele două fete ale lui Vodă. Le ia cutia cu giuvaieruri şi le dă drumul.

  Între timp, capitala rămăsese fără stăpân. Bieţii oameni care nu plecaseră se zăvoresc în case, în vreme ce, de pretutindeni, ca nişte şobolani pe o corabie în derivă, toată drojdia oraşului, toate haimanalele, „craii de la Curtea Veche", împânzesc străzile, alcătuiesc cete, jefuiesc, distrug, sparg butoaiele în pivniţe şi în hanuri, încep dezmăţul calicilor. O ceată din acestea, văzând palatul fără strajă, intră înăuntru, dă peste însemnele puterii: stindardele, buzduganul, cuca domnească, tulurile sau cozile de cal alb, însemnele domnitorilor. si, curând, se vede, străbătând străzile oraşului, alaiul cel mai uluitor: în frunte, călare pe un măgar, un nebun, cu cuca pe cap, învelit