să aprindă luminările în casă. Ea a intrat şi în iatacul mirilor, a aruncat o ultimă privire asupra locului iubirii ei pierdute. Ce de lumânări, ce de flori. Apoi, dintr-o dată, adună flori de prin glastre, face la iuţeală două buchete, pune un buchet de trandafiri albi pe o pernă, un buchet de trandafiri roşii pe cealaltă. Se aude însă zgomotul copitelor, scârţâitul roţilor. Hoo! Au sosit stăpânii. Anica sare pe fereastră, fuge în parc, la vale, către râu.

  A doua zi, trupul i-a fost găsit, în josul apei, în scocul morii.

  Grigore s-a apucat iar de băut, cu furie. Iar a fost bătut măr, de fată cu toţi ţiganii de la „curte", iar a făgăduit să se îndrepte.

  De opt zile n-a mai băut. Vătaful îl alege pe el să mâne trăsura tinerilor stăpâni, care se vor duce ia nişte vecini, într-un sat pe celălalt mal al Siretului, însă, acolo, lumea ştie ce poate Grigore; ţăranii îi aduc vitele să le ia sânge, plătindu-1 bine; iar el le-a dat de băut, şi a băut şi el, vârtos.

  Când tinerii stăpâni cer să li se aducă trăsura, se însera. De cum au ieşit din sat, Grigore dă bice cailor. Trăsura, uşoară, când caii o pornesc la galop, ai zice că zboară. Hortopan se sperie, îi porunceşte

  Iui Grigore să meargă mai domol, se ridică, îl zgâlţâie, strigă, se agată de el. Degeaba, omul, ca scos din minţi, dă mai departe bice cailor.

  Pe celălalt mal, oamenii ce trăgeau la podul plutitor au văzut, îngroziţi, pe înserate, cum caii aceia bezmetici coboară povârnişul şi se aruncă în valuri, acolo unde Şiretul este mai adânc, unde apele lui sunt mai învolburate. Când, vâslind din răsputeri, au ajuns acolo, nu se mai vedea nimic, nici trăsură, nici cai, nici stăpân, nici vizitiu.

  Asa a răzbunat Grigore, vizitiul ţigan din Hortopeni, moartea Ani-căi, marea lui dragoste114.

  Drame ca aceasta, pe de o parte, si, pe de alta, întoarcerea din Apus a multor studenţi cuceriţi de idealurile democratice, progresul general al ideilor liberale au provocat un puternic curent de opinie în favoarea emancipării ţiganilor. Cu toate acestea, Regulamentul Organic din 1831, adoptat sub ocupaţia rusească de către un grup de boieri conservatori, proprietari ai unui mare număr de ţigani, consacra principiul robiei, reglementând, totodată, condiţiile ei.

  Însă mişcarea îndreptată împotriva robiei lua amploare: boieri liberali, ca Ion Câmpineanu şi fraţii Golescu, în Muntenia, îşi slobo-zeau toţi ţiganii, în 1836, Alexandru Ghica, în Muntenia, eliberează 4 000 de familii de ţigani domneşti şi-i împarte unor moşieri, ca muncitori eu contract, în altă parte, statul cumpără ţigani de la particulari ca să-i slobozească. în februarie î 844, în Moldova, la îndemnul mitropolitului, Biserica şi domnitorul Mihai Sturdza slobozesc, în acelaşi timp, toţi ţiganii pe care-i aveau, în 1847, vine rândul, în Muntenia, ţiganilor mănăstireşti şi al celor din aşezămintele publice.

  Mai rămăseseră câteva mii de robi boiereşti, în fiecare din cele două Principate: cam 5 000, în Moldova, în Muntenia, revoluţia de la 1848 proclamă solemn desfiinţarea robiei. Regulamentul Organic este ars în piaţa publică. Din nenorocire, peste câteva săptămâni, ruşii, împreună cu turcii, vor ocupa Principatele. Regulamentul Organic este restabilit. Poate că ţiganii nici n-au apucat să afle că sunt liberi!

  Grigore V Ghica, urcat pe tronul Moldovei în 1849, era om de treabă, avea cele mai bune gânduri, dar nu avea energia necesară pentru a zdrobi o dată pentru totdeauna rezistenta unui mic grup de bo-len conservatori. şi tot un „fapt divers" avea să provoace emanciparea ţiganilor robi de pe mosii115.

  La începutul anilor 1830, fostul mare logofăt al Moldovei Dimi-trie Cantacuzino-Pascanu trăia la una din moşiile lui, împreună cu sotia sa, Profira, mai în vârstă decât el, de la care nu avusese copii.

  Cucoana Profira116 era o gospodină desăvârşită, care ţinea la rân-duiala şi la curăţenia casei; o fostă doică a bărbatului ei, baba Anghe-lina, conducea cu o mină de fier grupul de ţigăncuşe care se învârteau prin casă. Stăpâna, o estetă în felul ei, dorea să fie tot timpul înconjurată de subrete, alese dintre cele mai frumoase ţigăncuşe de la moşie. Cel mai mult o preţuia pe Măria, o tânără care se pricepea ca nimeni alta s-o pieptene, s-o îmbrace si, mai ales, s-o frece pe picioare înainte de a se culca. Atât o lăudase pentru aceasta, încât bărbatul ei s-a arătat dornic să se bucure şi el de darurile fetei. Curând însă, după cum se poate bănui, darurile nu s-au arătat numai la frecatul pe picioare. Si, de acum încolo, în fiecare seară, când coana Profira adormea, după ce-i frecase picioarele, Măria se ducea la boier, în iatacul acestuia.

  Peste câteva luni, la Iaşi, doamna Profira s-a mirat văzând că Măriei i se îngroaşă mijlocul, ba chiar că se îngrăşase putin. A chemat-o pe Anghelina: ce însemna asta? Cu cine se întâlnea fata? De ce nu băgase de seamă? Anghelina s-a jurat pe toţi sfinţii că fata nu se întâlnea cu nimeni, că se culca în odaie cu ea.

  — Atunci cine să fie? Sfântul Duh? După ce s-a codit mult, căutând să vorbească pe ocolite, Anghelina a mărturisit. Măria nu se vedea decât cu un bărbat: cu conasu.

  Coana Profira era femeie deşteaptă si, pe deasupra, hotărâtă. Fără a da ceva de înţeles, peste câteva zile, spunând că are treabă la tară şi că trebuie musai să fie acolo, le-a urcat în căruţa pe bătrână şi pe fată, împreună cu ea, bărbatul rămânând la Iaşi cu treburile Divanului. La tară, cu ajutorul vătafului, a găsit, printre ţigani, un vizitiu, Mihai, trecut de 60 de ani, rămas văduv în două rânduri; a trimis vorbă preotului din sat că, duminica viitoare, avea să facă o slujbă de cununie pentru nişte ţigani; Măria, cobontă în rândul spălătoreselor, a plecat plângând de la conac în coliba bărbatului ei. Moş Mihai a avut bunătatea să se ducă să doarmă, pe viitor, în grajd, pe paie – iar, anul următor, încă