Radu Rosetti povesteşte că, în 1821, când multi boieri moldoveni au fugit la Cernăuţi, autorităţile austriece ale oraşului, revoltate de obiceiul acestor boieri de a-şi bate ţiganii de fată cu toată lumea, chiar şi în stradă (se spunea: „la scară"), au interzis cu desăvârşire asemenea purtări. Boierii noştri sunt indignaţi! Să li se interzică lor să-şi bată ţiganii? Asta însemna anarhie, sfârşitul oricărei discipline! O delegaţie s-a dus pe la cele mai înalte autorităţi ca să protesteze energic împotriva acestei încălcări a dreptului de proprietate; si, de bună seamă, aceşti plenipotenţiari au ştiut să fie destul de convingători de vreme ce au obţinut o mare derogare de la regulament: bătaia este îngăduită, dar nu de fată cu lumea, ci în spatele casei! Straşnic compromis diplomatico-administrativ. bătaia rămâne interzisă „către stradă", dar devine legală „în grădina din dosul casei".

  Însă unul din aspectele cele mai dureroase, iar pentru noi cele mai surprinzătoare, ale acestei robii era dreptul pe care şi-1 luau stăpânii de a abuza de tinerele roabe. Era o practică obişnuită, mai ales pentru fiii stăpânului, care, în felul acesta, „îşi făceau ucenicia". Se spunea că ţigăncile sunt pline de foc, şi unele dintre ele – când erau tinere de tot – erau foarte frumoase. Să nu uităm că astfel de moravuri duseseră la crearea unei rase amestecate, aşa că deseori se întâlnea câte o ţigăncuşă cu ochi albaştri, cu părul blond, care doat prin pielea ei ceva mai închisă la culoare amintea că se trage din poporul nomad. Dar câte drame în spatele acestei triste banalităţi!

  În 1836, fostul mare vornic Sandu Hortopan, boierul din Horto-peni, în Moldova, trecuse de şaizeci de ani, dar, trăind la tară, frin" un vânător pătimaş, era încă tare ca o stâncă şi foarte chipeş. Răm^s văduv de vreo douăzeci de ani, se da în vânt după fetele frumoase. Având unsprezece moşii şi sute de familii de ţigani, avea de unde alege, într-o seară de toamnă, întorcându-se de la vânătoare la conacul său din Hortopeni, a încremenit văzând, lângă grajd, o ţigăncuşă a cărei frumuseţe, cu toate zdrenţele ei, 1-a uluit: fata albă, părul castaniu, trăsături de o fineţe neobişnuită. A oprit-o şi i-a pus câteva întrebări; se numea Anica, avea 15 ani, era fata Dochitei, spălătoreasă. După ce a intrat în casă, boierul a chemat-o pe bătrâna Anastasia, tot o ţigancă, mai mare peste toate slugile din casă.

  — Cine era copila? Ce era tată-său?

  — Dochita, a răspuns Anastasia, spune că ar fi avut-o cu boierul Alecu Crivea, prietenul boierului, care venea des să vâneze la Hortopeni.

  Stăpânul porunceşte: Anastasia o va lua pe sălbăticiunea aceea mică pe lângă ea, o va învăţa să se spele, o va îmbrăca, o va învăţa să slujească în casă – într-un cuvânt, o va face numai bună pentru iatacul lui atunci când se va întoarce el de la Iaşi, la primăvară. Vestea 1-a împins la disperare pe Grigore, tânărul vizitiu ţigan, care dorea cu înflăcărare s-o ia pe Anica de nevastă. Dar cine ar fi cutezat să nesocotească poruncile stăpânului? Iar Anastasia veghea. De altminteri, Anica nici nu se uita la el. Grigore s-a apucat de băutură.

  Omul vrea, dar alta-i voia Domnului. Ajungând la Iaşi, boierul nostru este lovit de o boală ciudată; nici doctorii din Iaşi, nici cei de la Viena, nici apele de la Karlsbad nu-1 putuseră lecui. A murit, după o suferinţă de peste un an de zile, lăsându-şi toată averea nepotului său Vasilică Hortopan. Satul era neliniştit; doar Grigore se bucura: Anica va fi a lui.

  Tânărul Vasilică, student la Paris de vreo câţiva ani, aflând vestea că moştenise o avere atât de mare, se grăbise să se întoarcă în tară şi să pună mâna pe Hortopeni. Bătrâna Anastasia avusese grijă, chiar din prima zi, s-o scoată pe Anica în fată. Un an de îngrijire, de viaţă mai uşoară, de hrană bună: fata era strălucitoare. Dragoste la prima vedere – şi dintr-o parte şi de cealaltă.

  Vasilică a rămas la Hortopeni. Anica era tot timpul cu el. Avea odaia ei în iatacul stăpânilor, o slujnică ţiganca numai pentru ea. Stăpânul chemase chiar şi o croitoreasă de la Iaşi ca s-o îmbrace europeneşte. Iar el îi povestea tot felul de minuni despre Paris, despre lumea întreagă! Au fost câteva luni de dragoste nebună.

  Grigore, vizitiul, s-a luat din nou de băut. Se pricepea la îngriji-tul animalelor, ştia cum să ia sânge de la boi şi de la cai; câştigă bani în sat si, seară de seară, se întorcea beat şi nu-şi făcea cum trebuie treaba de la grajd. Vătaful, desi noul lui stăpân îi interzisese cu străşnicie acest lucru, îl bătea, dar ce folos?

  Toamna, tânărul stăpân a plecat să petreacă iarna la Iaşi. Cum nu mai putea trăi fără Anica, peste câteva zile, a adus-o şi pe ea. însă la oraş nu era ca la tară. Vasilică lipsea mult timp de acasă şi se întorcea seara tot mai târziu. Anica îl simţea că se îndepărtează. Cu putin înainte de Pasti, Vasilică a trimis-o înapoi la conac, spunându-i că avea să vină şi el numaidecât. Ea s-a dus la tară, cu durerea în suflet. Grigore începuse iar să tragă nădejde.

  Apoi, vestea s-a răspândit printre slugi:

  — Domnul s-a logodit! Domnul soseşte mâine cu viitoarea noastră stăpână!

  Văzând-o pe Anica, la rând cu celelalte slugi, sărutând mâna logodnicei sale, văzându-i chipul palid, privirea, Vasilică a înţeles şi el cât de netărmurită-i era suferinţa. Cum să se răscumpere? întorcân-du-se la Iaşi, a semnat o scrisoare de slobozire şi a încredinţat-o vătafului ca să i-o dea Anicăi arunci când se vor duce cu toţii la Hor-topeni, după nuntă.

  Când trăsura cu tinerii căsătoriţi, trasă de opt cai, se apropie de Hortopeni, se înnoptase de-a binelea; tot satul şi toţi ţiganii se află la poarta cea mare, cu făclii în mână. Slugile aşteaptă, la rând, lângă treptele conacului. Vătaful a trimis-o pe Anica