Numai că acestei zecimi din populaţie legea nu-i dădea aproape nici un drept. Ţiganii erau ceva ce aparţinea stăpânilor, care-i puteau folosi şi răsfolosi tară frică. Erau vânduţi, schimbaţi, puteau fi pe. depsiti cu bătaia, practic, fără măsură. „Cu ei, nu se face un negoţ după toate regulile – afirmă Wilkinson —; nu există obiceiul să fie pusi la vânzare. Sunt vânduţi şi cumpăraţi pe ascuns, preţul obişnuit al unui rob, de orice sex, fiind de cinci sau sase sute de piaştri." Să precizăm că acesta era preţul unui rob vătraş, servitor la conac; nomazii, lăieşii, erau cu jumătate mai ieftini, într-un document din 1832, întâlnim un schimb neobişnuit: în foaia de zestre, Anica Mânu, fiica marelui vornic Mihai Mânu şi a Smarandei Văcărescu, care se mărită cu printul Teodor Grigorievici Kociubei, colonel în armata rusă, primeşte „o caleasca nouă de la Viena", în valoare de 160 de ducaţi de aur, „dând în schimb treizeci de ţigani lăieşi, care i-au fost lăsaţi moştenire, la 9 decembrie 1824, de răposatul vornic Dimitrie Bi-bescu"109. O trăsură pentru 30 de ţigani!

  Ţiganii figurează, de asemenea, în toate testamentele boierilor: sunt lăsate moştenire, pe lângă moşii, „(atâtea) suflete de ţigani, (atâţia) bărbaţi, (atâtea) femei". O slugă, dintre cele mai vrednice, poate fi slobozită prin testament. Datoriile pot fi şi ele plătite cu ţigani. La 10 ianuarie 1799, marele vornic Emanoil Grădisteanu plăteşte onorariile doctorului Constantin Dârvari, dându-i doi ţigani tineri.

  Sau alt caz: la 10 iulie 1799, fostul mare logofăt Matei Fălcoianu îi lasă moştenire, după moartea sa şi a sotiei sale, aceluiaşi doctor Dârvari, un ţigan, „Nicolae, fiul lui Neacşu brutarul, care trăieşte cu o ţigancă tânără, tot a lui, Anastasia, fata lui Dumitru", şi fiindcă n-au găsit cum s-o schimbe pe Anastasia cu altă ţiganca tânără, cad la învoială ca Matei Fălcoianu să-şi păstreze ţiganul, pe Nicolae, şi totodată şi pe Anastasia doctorului Dârvari, precum şi copiii acestei perechi, de se va întâmpla să-i aibă, însă toată familia ţigăneasca avea să fie a doctorului Dârvari după moartea soţilor Fălcoianu!110

  Ca stăpână pe mii de ţigani, Biserica participă din plin la aceste tranzacţii, după câte s-ar părea fără să se căiască.

  Să nu uităm să spunem că Biserica putea să intervină în favoarea ţiganilor şi pentru respectarea legilor. Iată-1, de pildă, pe mitropolitul Dosoftei trimiţând o jalbă domnitorului, la 3 iunie 1803, ca să-i ră să poruncească oamenilor armaşului să n-o mai hartuiască pe oarecare Dobrita, spunând că este „ţiganca domnească", căci, de fant ea este slobodă, fiind fata unei ţigănci slobozite, şi că, pe deasu-ra 'el însuşi o cununase, în timpul domniei lui Alexandru Moruzi, *u un lăutar român – pe care, în treacăt fie spus, mitropolitul a trebuit să-1 silească un pic s-o ia, căci, după ce-i făcuse fetei un copil, lăutarul voia să scape de ea, numai fiindcă era tigancă111.

  Legăturile mixte erau rare. Am văzut cum ţăranii moldoveni îl ajută pe hatmanul Rosetti să-i potolească pe ţiganii răsculaţi. Ţăranul avea o neîncredere firească fată de aceşti nomazi, despre care se spunea că sunt hoţi şi ale căror obiceiuri se deosebeau atât de mult de ale sale; s-ar putea vorbi chiar de o anumită rezervă – astăzi, am spune „rasistă" – fată de aceşti alogeni cu pielea arămie, însă, fiindcă aşa este firea omului, se făceau totuşi căsătorii între ţărani sj ţigani. Regula era ca femeia slobodă care se mărita cu un rob să devină şi ea roabă, împreună cu toţi urmaşii săi.

  Iată actul pe care îl semnează o pereche de imigranţi unguri la 7 februarie 1798 ca să-i dea voie fiicei lor să se mărite cu un ţigan: „Adecă eu Odor Frentu, ungur, şi împreună cu femeia me Calară, adeverim cu acestu zapis al nostru întru cinstită mana dumneaei cu-conii Anicăi Roset Bănesăi, precum să să ştii că, având noi o fată, anume Catrina, şi ia având mare dorire ca să să boteză (adică să se convertească la ortodoxie, fiind poate catolică, sau, şi mai probabil, calvină din secuime – n.n.) şi să margă după un Ion Bogos, robu a dumneii cuconii Anicăi [.] şi-au cerut voi de la noi ca după botez şi după măritiş iai să nu aibă o vrea supărare de la noi, şi au cerut acest zapis. Pe carele eu dau acestu zapis ca să fii dreptă roabă cu-conei Anicăi, atât cat şi câţi copii va faci fata me cu Ion Bogos şi copiii lor de copii iar tot robi ai dumnei să fii, şi ăi tot neamul dumnealor."112. Te cutremuri!

  Curând însă, căsătoriile mixte sunt pur şi simplu interzise, cel putin în Muntenia. Astfel, într-o hotărâre a lui Constantin Ipsilanti, din 16 iulie 1804, vedem că un ţigan este silit să-şi părăsească nevasta şi copm, întrucât femeia nu era nici ţiganca, nici roabă, şi ni se citează litera legii: „Orice ţigan va îndrăzni de acum înainte să se cunune cu muiere slobodă, adică nu ţiganca, să se despartă negreşit şi să se pedepsească foarte greu, şi copiii ce se vor face cu dânsa să fie slo-021 şi de se va dovedi că stăpânul ţiganului a dat voie să se cunune, ştiind-o că nu este ţiganca, să-şi piardă ţiganul spre a sa pedeapsă care ţigan să se facă domnesc, cum şi preotul ce-1 va cununa să se pedepsească foarte greu de către biserică"113.

  Ne dăm seama la ce drame omeneşti puteau să ducă asemenea legj Vizitatorii apuseni erau cel mai mult scandalizaţi – şi pe bung dreptate – de tratamentul degradant la care erau supuşi ţiganii vă-trasi: trăiau prost, erau dispreţuiţi, nu aveau nici o tragere de inimă pentru muncă, încât erau cu adevărat mânaţi de la spate de către sta-pân sau vătaf. La cea mai mică greşeală, erau pălmuiţi sau snopiţi în bătaie. Erau sortiţi unei înjosiri permanente. Toată lumea era în, credintată că, de la ţigani, nu