noi, s-au scurs deci aproape cinci veacuri de când sunt robi. Aparţin domniei (ţigani domneşti), dar aceştia nu sunt multi, sau mânăstirilor (ţigani mânăstirestt) şi persoanelor particulare (ţigani boiereşti), în fiecare din cele trei categorii, există vătraşii (sedentarii) şi lăieşii (din pol. şi ucr. loja, care înseamnă „haită" de câini), cei din şatrele nomade.

  Vătraşii boiereşti erau folosiţi la tot felul de treburi din casă şi de pe lângă casă, la bucătărie, la spălătorie, în ograda cu păsări; la grajduri, ca randaşi sau vizitii; erau porcari, văcari si, acolo unde mâna de lucru nu ajungea, erau pusi şi la unele munci ale câmpului, de care se fereau cât puteau, ca toate popoarele nomade sau precum cele care au rămas la stadiul culesului şi al vânătorii (de exemplu, odinioară, caraibii, astăzi tuaregii), în această ordine de idei, Doamna Rein-nard povesteşte (în 1806) că un Sturdza încercase să-i pună pe ţigani să lucreze într-o manufactură: îi plătea, îi îmbrăca, îi hrănea mai bine decât acasă la ei. După câteva luni, a trebuit să renunţe: nenorociţii Piereau sub ochii lui.

  l

  Când stăpânul trăia pe picior mare, ţinea o mulţime de ţigani ca meşteşugari la „curte": croitori, ciubotari, fierari, potcovari, zidari, cărămidari, tâmplari, zugravi si, în sfârşit, lăutari. Dacă nu aveau prea mult de lucru la curte, stăpânul îi lăsa uneori să-şi facă meseria şi în afară, ca să mai scoată şi ei un ban. Era îndeosebi cazul lăutarilor, care, în general, aveau voie să-şi arate talentele la cârciumi sau la serbările săteşti, pentru o sumă plătită anual.

  Dintre femei, stăpâna casei îşi alegea cameristele, spălătoresele, croitoresele şi cusătoresele – toată această mică lume robotind sub supravegherea vreunui vătaf, bărbat sau femeie, ales adesea dintre ei. Roboteau? De bună seamă. Dar, cu cât în casă se trăia pe picior mai mare, cu atât numărul de servitori creştea şi el. Toţi străinii sunt de părere că nu aveau cine ştie ce de lucru.

  Lăieşii erau nomazi. Rătăceau pe drumuri, îngrămădiţi în nişte căruţe mici cu coviltir; îşi puneau cortul la marginea satului ca să-şi exercite meşteşugurile: fierari, căldărari, lingurari (făceau linguri de lemn), ursari (jucau ursul).

  Trăiau şi din furtişaguri, iar ţăranii se temeau când îi vedeau că vin. Sărăcia şi murdăria căruţelor şi a propriei lor persoane erau de nedescris. Copiii umblau aproape despuiaţi, vara şi iarna. Erau cei mai săraci, dar şi cei mai putin nefericiţi: erau liberi. Aveau totuşi un stăpân: o dată pe an, de obicei de Sfmtul Dumitru, trebuiau să se prezinte cu toţii împreună la „curtea" boierului, unde aveau de făcut câteva zile de clacă, pentru plata dărilor anuale (Wilkinson vorbeşte de 40 de piaştri de fiecare persoană trecută de vârsta de 15 ani; Emerit, după cum scrie Kogălniceanu, dă cifra de 30 de piaştri de persoană pe an), si, mai ales, ca să fie înregistraţi, atât ei, cât şi copiii lor. Căci frica cea mare a stăpânilor era ca nu cumva ţiganii să-şi vân-dă ei înşişi copiii altor stăpâni. Tot atunci, de vreme ce erau adunate la un loc atâtea familii, se făceau cele cuvenite pentru cununia perechilor tinere. Dacă ţiganul se însura cu o fată care aparţinea altui stăpân, stăpânul fetei, de regulă, o dădea stăpânului băiatului în schimbul unei fete; şi dacă aşa ceva nu era cu putinţă, noul stăpân îi făgăduia celui vechi să-i dea un fiu al perechii de ţigani, când acel fiu va avea vârsta potrivită108.

  Cu prilejul adunării anuale, se proceda şi la alegerea şefilor, bulibaşii (din cuvântul turcesc bulukbasa, „căpitan de companie"), iar, g şatra era prea mare, se alegea şi un sef suprem, basbullbasa.

  Această mare adunare, acest trist iarmaroc, putea degenera uneori în – căierări. Radu Rosetti povesteşte, în Amintirile sale (bizuindu-se 1 e, cele povestite de unul din unchii săi), că, într-o zi, pe o moşie a bunicului său, hatmanul Răducanu Rosetti, ţiganii lăieşi, nemultu-iti de alegerea noului basbulibasa, se răzvrătiseră şi împresuraseră conacul. Cei dinăuntru trăseseră zăvoarele, puseseră pe ziduri oameni înarmaţi cu puşti şi trimiseseră, pe ascuns, pe cineva după hatman, care era dus de acasă. Se dăduse de veste şi în satele dimprejur încât ţăranii veniseră şi încercuiseră şatra de ţigani. A doua zi, la sosirea boierului, s-a făcut ce se făcea de obicei, cei care au atî-tat la răzmerită au primit o sută de lovituri la tălpi, „falanga", şi lucrurile au reintrat în matca lor.

  Robii domneşti erau aproape toţi lăieşi, adică nomazi, şi orice ţigan fără stăpân sau care era venit din străinătate devenea din oficiu ţigan domnesc; totuşi, dintre ei se recruta „aristocraţia" ţiganilor: aurarii, culegătorii de aur. Numai ei aveau dreptul să adune firele de aur din nisipul nurilor din Carpaţi, în schimbul unei dări anuale care mergea în vistieria Doamnei.

  La celălalt capăt al scării sociale a ţiganilor, se aflau – săracii săracilor – grupuri mici de nesupuşi, ascunşi în adâncul pădurilor. Unii dintre ei coborau poate din micile grupuri care izbutiseră, încă din Evul Mediu, să nu cadă în robie. Este greu de spus. Se întorseseră cu adevărat la starea sălbatică, ferindu-se de orice întâlnire cu alte făpturi omeneşti, trăind din vânătoare, din culesul fructelor de pădure si, din când în când, din hoţii, înfăţişarea lor era, pentru ceilalţi oameni, atât de ciudată, când, din întâmplare, îi zăreau, încât li se spunea netoţi, cu mintea ne-toată. După 1830, aveau să fie căutaţi sistematic pentru a-i sili să devină „ţigani domneşti".

  Evaluarea numărului ţiganilor variază după autori.

  Wilkinson, în anii 1810, dă, pentru ambele principate, cifra globală de 150 000 de suflete. Tot atunci, Fotino îi evaluează la 23 300 de familii, doar pentru Muntenia, adică aproape 120 000 de suflete. In sfârşit, în 1839, Kogălniceanu dă următoarele cifre: ţigani boie-reSti şi mănăstireşti, în ambele Principate: 35 000 de familii, cam '65 000 de suflete; ţigani domneşti, 3 000 în Moldova, 33 000 în Muntenia – ceea ce face un total de ceva mai mult de 200 000 e 'livizi. Având în vedere că, între primele două