Tot astfel, o dată cu modernizarea morilor şi extinderea neîncetată a marii proprietăţi, moşierii îşi asiguraseră un semimonopol pe marile mori de apă, importantă sursă de venituri.

  În privinţa pădurilor, din timpuri imemoriale, tăierea copacilor pentru folosirea lor în gospodărie (lemn de foc şi lemn de construcţie) era liberă; oricum, eventualul proprietar nu putea câştiga cine ştie ce de pe urma ei, de vreme ce exportarea lemnului era monopolul exclusiv al puterii suzerane. Când însă monopolul acesta avea să înceteze, după războaiele ruso-turce, moşierii vor obţine dreptul exclusiv de proprietate si, corolarul său, dijma în natură. Iată deci că îmbunătăţirea situaţiei politice şi economice a Principatelor, după victoriile Austriei si; apoi, ale Rusiei asupra Turciei, aveau drept urmare paradoxală aţiţarea poftei de câştig la moşieri şi agravarea, din multe puncte de vedere, a tensiunilor dintre ei şi ţăranii care le munceau pământul.

  Atunci au loc nenumărate procese între ţărani şi proprietari, îndeosebi neînţelegerile dintre mânăstiri şi ţăranii dijmaşi sunt foarte frecvente, cu atât mai mult cu cât, printre ţărani, se face simţită o mişcare de revendicare a pământului pe care străbunii lor fuseseră siliţi să-1 vândă boierilor şi pe care aceştia, mai târziu, îl lăsaseră mânăsti-rilor. Când procesul era pierdut, se recurgea la rezistenta pasivă, la refuzul îndârjit de a îndeplini cele cerute de lege. Dacă, în cele din urmă, nu mai aveau încotro, ţăranii munceau fără nici o tragere de inimă, o muncă de mântuială; de unde şi expresia rămasă în limbă: lucru de clacă, lucru dat peste cap.

  Numărul mare de ordine fi de ordonanţe date de domnitor care ne-au fost păstrate şi care se referă la aceste probleme arată refuzul ţăranilor, tot mai frecvent, de a face claca sau chiar de a plăti dijma. Vătafii şi arendaşii nu mai stiu ce să facă.

  Refuzul de a munci se generalizează.

  În 1821, va izbucni răscoala lui Tudor Vladimirescu şi a pandurilor lui. Va urma apoi ocupaţia turcească a celor două ţări (1821-1822), si, după numai sase ani de pace, un nou război ruso-turc (1828-1829) şi o lungă ocupaţie rusească de cinci ani în timpul căreia structurile politice ale Principatelor vor suferi o transformare profundă. Vom vedea, într-adevăr, că Regulamentul Organic, constituţie de tip aristocratic, adoptată sub egida Rusiei, avea să înrăutăţească şi mai mult situaţia ţăranilor. Atunci, încet-încet, de la rezistenta pasivă, ţăranii vor trece la sabotaj, vor da foc şirelor de paie sau pădurilor si, când vor ajunge la capătul răbdării, vor recurge pur şi simplu la violentă.

  Am putut reconstitui unul din aceste „fapte diverse".

  Grigore IV Ghica106 avea micile lui slăbiciuni: printre altele, îi plăceau vocile frumoase, îi plăcea, de pildă, vocea gravă de cântăreţ de strană a unuia Nicolae Alexandrescu, pe care nu se mai sătura ascultându-1; acesta îi cânta bătrânele noastre doine sau vreo romanţa la modă; vodă îl lua adesea în caleasca sa, seara, când ieşea să se plimbe; si, ca să-1 aibă mereu în preajmă, la Curte, îi dăduse, în cele din urmă, rangul de cafegi-başa, boierul acela mărunt care se îngrijeşte ca domnitorul să aibă, tot timpul, la cel mai mic semn, ceaşca cu cafea turcească, adusă pe o tavă de argint de cel de-al doilea cafegiu.

  Numai că proaspătul nostru cafegi-başa nu s-a mulţumit să intre usa din dos în râvnita castă a boierilor, ci, profitând de trecerea pe care o avea la domnitor, a adunat, în câţiva ani, o avere frumuşică. Moşii peste moşii – mult timp după moartea lui Grigore Ghica, el tot mai aduna moşii. Când a ajuns om în toată firea, fostul cafegi-başa se afla în fruntea uneia din marile averi moşiereşti din Muntenia, si, întrucât se născuse printre cei ce munceau pămânrul, se pricepea să ia pielea de pe ţăran, în droşca lui uşurica, însoţit de un străjer şi cu biciul în mână, străbătea tot timpul moşiile şi vai de ţăranii care nu se aflau pe câmp în ziua şi la ora la care fuseseră chemaţi de vătafi.

  Într-o zi de vară, pe vremea secerişului, ţăranii n-au răspuns la chemare; pe unii îi găseşte prăsind porumbul pe propriul lor petic de pământ, în loc să fie la claca stăpânului; se apucă să-1 lovească cu sălbăticie pe primul care se încumetă să răspundă că, după părerea lui, trebuie să lucreze, mai întâi, pentru el, pentru nevasta şi pentru copiii lui. însă, în ziua aceea, paharul se umpluse peste măsură. Un alt taran aleargă de grabă şi îl roagă, în felul lui potolit:

  — Nu mai da, boierule, e păcat! Este bătut şi el. Atunci, taranul ridică sapa şi loveşte, o dată, de două ori. Vin alţii care, şi ei, îl lovesc până ce-1 omoară.

  Ucigaşii – sau oamenii dreptăţii – şi-au sfârşit, de bună seamă zilele în ocnele de sare, în pântecul munţilor.

  Hărţile de stat-major semnalează, între Bucureşti şi Târgovişte, la marginea drumului, un loc numit Crucea Cafegiului. Astăzi, nimeni nu mai ştie cine era acest cafegiu: cafegi-başa al lui Grigore Ghica, nemilosul ciocoi ucis, într-o zi de vară, de ţăranii cuprinşi de mânie.

  CAPITOLUL AL ŞAPTELEA

  Ţiganii

  Robi dintotdeauna. Sedentari şi nomazi; ţigani domneşti şi ţigani mănăstireşti sau boiereşti; netoţii. Alte fapte diverse: ţigăncuşa din iatac şi răzbunarea rândaşului Grigore; „bucătarul francez" al Doamnei Profira Cantacuzino şi emanciparea celor din urmă robi din Moldova.

  Nu există vreun călător străin care să nu fie îngrozit la vederea ţiganilor din Principate. Cine erau aşadar aceşti nefericiţi care stâr-neau când mila, când scârba?

  Primul document care-i menţionează pe atigani107 în Tara Românească datează din 1385. Este probabil ca acest trib nomad, plecat din India cu cinci sau sase secole mai înainte, în împrejurări care nu au fost încă Iămurite,_să fi fost împins întruna către apus de apropierea turcilor otomani, în secolul al XlV-lea, ţiganii începuseră să treacă Dunărea, în grupuri mici; pe măsură ce soseau, erau reduşi la robie de către domnitorii şi marii proprietari din Tara Românească.

  La epoca la care îi studiem